Get Adobe Flash player

Deci


Deci. Să-ncep cu începutul, cum ar fi şi normal, nu? Păi atunci să zic că primul meu loc de muncă a fost în uzină. Am lucrat acolo vreo 8 ani, sau pe-aproape, dar mereu am zis că toată perioada aia mi-a prins cum nu se putea mai bine, mai târziu. Atunci am învăţat să repar cam tot ce mi se paradea prin casă, adică o priză, un întrerupător, o rezistenţă, un robinet ori vreo broască de uşă, ba chiar şi să pingelesc pantofi şi să pun flecuri la tocuri ştiam. Eram maestru, cum s-ar zice, dar asta numai până când a început să se modernizeze totul în jurul meu şi n-am mai putut să aplic cu acelaşi succes metodele Potrivenko şi Ajustov, însuşite la perfecţie în fabrică.
Din ce am scris până acum cred că se subînţelege că pe vremea aceea eram un meseriaş bunicel, atât cât putea fi un tânăr abia liberat din Armată. Pe plan politic, însă, trebuie să recunosc că viaţa mea a fost un adevărat dezastru. N-aş vrea să se creadă cumva că am fost obligat să-mi încalc principiile sau convingerile, fiindcă n-aveam nici de unele, nici de altele. N-am fost nici constrâns să fac lucruri cu care nu eram de acord, poate doar din când în când am avut de-a face cu un şantaj blând, când mi se spunea că nu primesc categorie dacă nu mă fac membru de partid. Toate astea, şi încă vreo câteva chestii mărunte, pe care nici măcar nu mi le mai amintesc, s-au tot adunat în paharul nemulţumirilor mele, însă picătura care l-a umplut a şi fost aceea care m-a făcut să mă uit urât când venea vorba de politică.
S-a întâmplat la un 23 August, nu mai ţin minte în ce an, când, la defilare, mi s-a pus în braţe un steag cu secera şi ciocanul şi am fost sfătuiţi cu toţii ca, atunci când trecem prin faţa tribunei, să behăim cât puteam de tare lozinci comuniste. Ca să prindem curaj şi să ne dregem vocile, secretarul de partid pe secţie a scos, ca un scamator, de te miri unde, o damigeană cu răchie pe care am dat-o gata cât ai zice peşte. Am pornit pe urmă hotărâţi, ca nişte lăncieri din Evul Mediu, ceea ce, măcar în privinţa creierelor spălate, şi eram, să luptăm în războiul ideologic cu duşmanul de clasă. Cu vreo 50 de metri înainte de tribună, un tovarăş m-a smuls din rând şi m-a aruncat în tufe. Mai târziu am aflat că steagul meu era din nailon şi bătea mai mult spre roz decât spre roşu, astfel că strica cromatica clipei, dar atunci am luat-o pe străzi, fugărit de două huidume care nu pricepeam ce aveau cu mine. Până la urmă am scăpat de ele, dar îmi era frică să arunc steagul pe undeva, aşa că l-am dus acasă şi, de-al dracului, ca să-mi sperii musafirii, l-am atârnat pe unul dintre pereţii camerei în care dormeam, aşa cum, lângă pat, îmi lipisem poezia Dacă a lui Rudyard Kipling. Le-am dat jos, pe amândouă, în decembrie ’89.
Altă dată era să mă bat cu secretarul de partid pe uzină, fiindcă fusese nesimţit cu sora mea, însă n-am mai apucat. Peste câteva zile, m-a chemat la el în birou şi m-a întrebat dacă nu vreau să devin membru de bază al societăţii şi să mă înscriu în partid. I-am spus că am să-l caut eu atunci când o să-mi vină mintea la cap, aşa că m-a lăsat în pace.
Am avut, apoi, noroc că m-am făcut ziarist, şi asta nu-mi dădea voie să fac politică. Aşa era pe vremuri. Cu toate astea, am avut şi eu simpatiile mele. Mari iubiri, însă, niciodată. Aşa cum s-a întâmplat în ultimul timp la Bucureşti, şi eu am avut colegi care au dat redacţia pe sediul unui partid. Alţii chiar s-au despărţit de presă şi au candidat, dar s-au întors apoi, spăşiţi şi vinovaţi, la ea. Nu am condamnat niciodată pe nimeni, fiindcă nu ştiu să fac asta.
În ceea ce mă priveşte pe mine şi reţinerile mele, poate că ele pleacă şi din faptul că nu sunt deloc de acord cu aceia care spun că România are nevoie de o altă clasă politică. Eu zic că, mai întâi, ţara asta are nevoie de alt popor. Deci…
Adrian CRÂNGANU

Traducere