De ce minţim?


Pentru că adevărul doare, şi noi nu suntem aşa de puternici încât să-l înfruntăm, sau cel puţin nu vrem să fim. Partea tristă e că nu suntem în stare să facem faţă realităţii, ne minţim pe noi şi-i minţim şi pe alţii; cântărim fericirea, când de fapt ştim foarte bine că ea nu se vinde la kilogram.

Să minţi e inevitabil, fie că vrei sau nu. Diferenţa nu constă în gravitatea minciunii, ci mai degrabă în scopul pentru care a fost spusă. De multe ori ne simţim obligaţi să minţim şi credem că facem un bine celui de lângă noi, pentru că există întrebări ale căror răspunsuri sunt legate de minciuni, uneori ca să sune mai frumos, alteori pentru a ţine ascuns adevărul, în scopuri nobile, sau măcar bune, desigur. Cum poţi să răspunzi altfel la întrebarea „Ai mâncat azi?” a mamei, când ştii că o să se îngrijoreze dacă-i spui că nu? Ori, cum ai putea să răspunzi altfel decât afirmativ când cineva te-ntreabă „Eşti bine?”.

Unele întrebări sunt puse fără rost, căci oricum ştim răspunsul la ele. Cum rămâne însă cu răspunsurile pe care nu le ştim, dar parcă ne e şi frică să le aflăm? Unii spun că uneori e mai bine să nu întrebi, pentru că sunt răspunsuri pe care n-ai vrea să le auzi. Eu sunt de părere că a nu şti e cea mai neplăcută stare de lucruri posibilă. De aceea cred că adevărul e preferabil, fiindcă a nu-l spune, sau chiar a-l ocoli, înseamnă a-ţi clădi viaţa pe minciună, o minciună care va influenţa şi vieţile altora. Sau greşesc?

Andreea BUZURIU, elevă, Liceul Bănăţean Oţelu Roşu