Unică în traseul ei milenar, Valea Cernei este împodobită parcă de mulţimea apelor ce vin din Masivul Godeanu şi din Munţii Cernei spre umărul lung al Culmii Mehedinţilor. Valea Cernei străbate una dintre cele mai pitoreşti zone ale ţării, cu privelişti schimbătoare aproape la fiecare kilometru, de la abrupturile calcaroase cu tăinuite peşteri, stânci izolate, cu strangulări în chei măreţe, ori până la versanţi în pantă lină, cu pajişti scăldate în soare.
Pe cursul ei inferior se întâlnesc aşezări milenare, care păstrează nume sau cel puţin rezonanţe ale vechilor nume de localităţi daco-romane de acum două mii de ani (Băile Herculane – Thermae Herculi, Ad Mediam – Mehadia), şi partea din amonte cu mărunte şi rare aşezări anonime, izolate.
În aval, s-a înregistrat o trepidantă desfăşurare de viaţă omenească în toate timpurile, cu economie prosperă, cu circulaţie activă de vilegiaturişti încă din vremea romanilor, care veneau aici la vestitele therme ale lui Hercule, de militari care făceau de pază la castrele antice de la Orşova (Dierna) şi Domaşnea, sau, mai târziu, la fortăreţele medievale (Mihald de la Mehadia).
Băile Herculane, „Piatra nestemată a Cernei”, cum i s-a spus, te încântă mai ales cu ansamblul arhitectural în care se îmbină stilul marilor hoteluri de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu cel al blocurilor moderne, înscrise în peisajul de un pitoresc exotic, mediteranean, cu draperia stâncilor golaşe ale Domogledului şi ale altor munţi.
Faima apelor miraculoase de aici s-a răspândit pretutindeni în Europa, şi nu numai, atrăgând numeroase elogii, printre care şi cel al lui Goethe, care nota că „aceste renumite izvoare erau cunoscute deja de pe vremea romanilor”. Staţiunea s-a bucurat de apreciere unanimă, atât din partea unor mari personalităţi româneşti, cât şi a condeierilor noştri. Printre scriitorii şi poeţii care s-au aflat la tratament, au realizat acolo opere, au făcut excursii admirând splendorile naturii, istoria literaturii îi menţionează pe Dinicu Golescu (1825), Nicolae Bălcescu (1849), George Coşbuc, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu şi pe mulţi alţii. Este dincolo de orice îndoială că în 1886, şi „Bardul de la Mirceşti” a petrecut câteva săptămâni în minunata staţiune de pe Valea Cernei, unde a făcut o „cură de ape”, la recomandarea medicului său.
Împrejurarea i-a prilejuit poetului mai multe întâlniri cu reprezentanţi ai intelectualităţii transilvănene şi bănăţene. Între prietenii bănăţeni ai lui Vasile Alecsandri s-a numărat şi pedagogul Ştefan Velovan, organizatorul primei Şcoli normale de învăţători din România, la Craiova, şi autor a numeroase manuale didactice şi studii de pedagogie.
În vara anului 1890, numai cu câteva săptămâni înainte de a muri, Vasile Alecsandri, bolnav şi foarte slăbit, s-a oprit pentru ultima oară la Mehadia, în compania prietenului său Ştefan Velovan. De atunci datează un mic portret al poetului, executat în creion de pictoriţa Elena Biju, nepoata soţiei lui Ştefan Velovan.
Dintr-o informaţie mai veche, oferită de scriitorul Petru Vintilă, acest portret s-a aflat în colecţia lui Liviu Ştioponi din Caransebeş. „E un portret din care se observă bine faţa obosită, brăzdată de dungi adânci, expresia de durere şi tragică îngândurare” (Petru Vintilă). Portretul se păstrează acum în colecţia Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din Caransebeş (inv. nr. 251).
Cele consemnate mai sus interesează evident nu doar sub aspect turistic, ci mai ales fiindcă ilustrează uriaşa înrâurire pe care prezenţa lui Alecsandri în Banat a exercitat-o asupra românilor de peste munţi.
Doinel Puiu MĂRGINEANU
