Get Adobe Flash player

Cred?

Vizualizari: 1185

Adrian CRÂNGANU

Mult timp, cât am fost copil, pentru mine Crucea nu a însemnat decât un cuvânt folosit de tata atunci când îşi strecura printre dinţi înjurătura favorită. Pe urmă, sau poate tot în acea perioadă, e greu să-mi aduc acum aminte, Crucea a fost obiectul de pe mormântul bunicului meu. Apoi, a însemnat copacii din pădurea de beton, marmură şi fier, cu care asemănam cimitirele pe lângă care treceam. Dar nu ştiam exact ce reprezintă de fapt. La şcoală nimeni nu ne-a vorbit niciodată despre ea. Abia mai târziu, când eram deja mai mărişor, într-o noapte de Înviere, am făcut legătura dintre Iisus, Cruce şi gestul pe care îl făceau oamenii în biserică, atunci când îşi duceau degetele mănunchi la frunte, la buric, pe umărul drept şi la sfârşit pe cel stâng. De atunci, am repetat şi eu mişcarea, de mii de ori probabil, dar, mai întotdeauna, mecanic. Pentru că, niciodată, nimeni nu mi-a spus să cred cu adevărat., şi cu atât mai puţin să mă înveţe cum să o fac.

Nu spun că nu mă rog. Mă rog, însă nu după canoane, ci simplu, cu cuvintele mele rostite în gând, şi, recunosc, întotdeauna, cel puţin până în urmă cu vreo doi ani, am făcut-o numai şi numai atunci când mi-a fost foarte greu. Nu ştiu dacă m-am rugat neapărat din credinţă. Chiar nu ştiu. Poate a fost vorba de superstiţie. Iar uneori chiar mergeam la biserică. Şi acum merg, nu des, dar mai nou o fac şi ca să spun mulţumesc şi să aprind câte o lumânare.

Ceva m-a schimbat, şi asta mă face să mă întreb dacă, faţă de cum eram înainte, acum cred. Spun asta fiindcă, în ultimii ani s-au întâmplat două lucruri pe care nu îndrăznesc să le numesc semne, ci doar neobişnuite. Despre primul am mai scris, mai demult, dar am să-l mai amintesc o dată, pe scurt. Într-o zi, m-am oprit la Piatra Scrisă şi am văzut acolo o cruciuliţă de o gingăşie şi frumuseţe rare. Exact atunci, cu doar câteva ore înainte, de fapt, o persoană la care ţineam foarte mult se operase de o boală gravă. Am vrut neapărat să-i dăruiesc cruciuliţa aceea, însă, când m-am uitat în portofel, mi-am dat seama că, dacă o cumpăr, nu-mi mai ajung banii pentru drumul de la Caransebeş la Reşiţa, unde trebuia să fiu în acea seară. N-am stat pe gânduri şi am plătit. Apoi m-am dus la autostop, cu doar câţiva lei în buzunar, oricum insuficienţi ca să pot să-mi achit drumul. Ploua şi singura maşină care a oprit să mă ia, după jumătate de oră de aşteptare, era condusă de un preot. M-a dus până la Reşiţa şi nu mi-a luat niciun ban. Iar cruciuliţa a ajuns la gâtul persoanei atât de apropiată sufletului meu.

Altădată, cred că acum vreo doi ani, eram eu îngrozitor de bolnav. Eram speriat şi îmi era cu atât mai greu cu cât îmi ascundeam suferinţa faţă de toată lumea. Într-o zi, am zărit pe jos, pe trotuar, pe jumătate ascunsă în mâzga în care se transformase zăpada, o cruciuliţă murdară, pe care toţi o călcau în picioare. Am ezitat o clipă, apoi am ridicat-o şi am băgat-o în buzunar. Martor mi-e Dumnezeu că, de a doua zi, m-am simţit din ce în ce mai bine.

M-am schimbat, şi asta mă face să mă întreb dacă, faţă de cum eram înainte, acum cred. Dacă ar fi să mă iau după cea de a doua cruciuliţă, pe care o port cu mine peste tot, eu cred că cred.

Traducere
Ultimele articole