De multe ori mi se-ntâmplă să nu înţeleg unele lucruri. De pildă, de ce o secundă e aproape cât o bătaie a inimii, şi nu exact cât ea, de ce un metru are atât cât are şi nu mai mult sau mai puţin, de ce uneori vorbele dor mai tare decât palmele, din ce e făcut internetul şi cât e de mare, cât o scoruşă ori cât un munte, de ce magnoliile îmi vindecă ochii sau de ce timpul nu începe nicicând şi spaţiul nu se termină nicăieri. Şi ar mai fi ele mai multe uimirile mele, dar la două am să mă opresc azi, pentru că am vrut să mai scriu despre ele separat, dar de fiecare dată m-am luat cu altceva, fiindcă aşa mi se întâmplă mai mereu – vreau să vorbesc despre ceva, dar după ce încep mă las purtat de gânduri şi de supărări, iar articolul alunecă, fără să-mi dau seama, spre cu totul altceva decât socotisem la început că va ieşi. Când îmi pun semnătura la sfârşit şi îmi dau seama ce s-a întâmplat, îmi zic că data viitoare sigur n-am să mă mai las dus de val, şi uneori chiar mă cred. Nu prea des, însă, fiindcă motive de supărare găsesc la tot pasul, mă-mpiedic în ele şi simt că nu pot păşi mai departe decât povestindu-le.
Aş zice că am proprietatea termenilor, cunosc înţelesul, nuanţa şi gustul fiecărei litere şi aroma fiecărui cuvânt, şi tocmai de aceea, spun că, acum câteva minute, după ce am văzut cum iarăşi un ticălos de trei parale a fost eliberat, am stins televizorul cu o scârbă cum nu cred să mai fi simţit până în clipa aceea în toată viaţa mea, m-am întins pe pat cu mâinile sub cap şi, în întuneric, am început să mă gândesc cum să-mi construiesc articolul.
În primul rând, aş vrea să vorbesc despre justiţie. Cu literă mică, fiindcă, dacă ea ar fi fost totuna cu Dreptatea, aş fi scris-o cu majusculă, or, din câte am trăit şi am văzut eu până acum, consider că nici măcar nu se pune problema de aşa ceva. E drept că nici experienţa mea personală nu e foarte bogată, fiindcă n-am fost într-o sală de judecată decât o singură dată, şi atunci doar martor, dar, la fel ca şi în clipele acelea neplăcute, şi acum simt că vorbele mele nici măcar n-au fost luate în seamă, că în locul meu putea foarte bine să fi fost o lopată, căci urmările, sunt convins, ar fi fost aceleaşi. Cu gustul ăsta amar de care nu pot scăpa nicicum mă uit în fiecare zi la televizor şi văd cum mafioţi sadea fug din ţară ori ies pe porţile închisorilor după cinci minute de detenţie şi apoi ţipă ca din gură de şarpe că li s-a făcut o nedreptate strigătoare la cer. Şi lumea îi crede. Iar ăsta mi se pare cel mai rău lucru care i se poate întâmpla poporului ăstuia dus mai mult la biserică decât la şcoală.
Şi-aş mai fi vrut să scriu mai demult despre ştirile din presă, fiindcă şi asta e o mare uimire de-a mea. Ca să mă fac mai uşor înţeles, am să spun din capul locului că eu însumi recunosc că sunt un ziarist de şcoală veche. Am început lucrul acum 27 de ani, când articolul trebuia să fie articol ca să apară în ziar, iar ştirea era ştire pe vremea aceea. Am fost redactor şi am scris sute de texte. Apoi am ajuns secretar de redacţie, şi rostul meu era să corectez materialele altora şi să hotărăsc ce merită şi ce nu merită să fie publicat. Cred că am umplut zeci de coşuri de gunoi cu hârtii pe care erau ştiri cu o maşină tamponată, un incendiu în care au ars două paie şi-o sticlă cu răchie, pe care scriam KK, le mototoleam şi le aruncam. Acum, mi-e de-ajuns să arunc o privire pe presa on-line şi să-nţeleg că lucrurile stau exact pe dos şi că, dacă vreau să citesc ceva ca lumea, ar trebui să caut în Recycle Bin-urile redacţiilor.
Dar pentru poporul ăsta dus mai mult la biserică decât la şcoală e bun orice. Fiindcă, din fericire pentru unii, Divinitatea nu lasă corigenţi. Din nefericire pentru alţii, Viaţa ne-a picat pe capete, la toate materiile. De la justiţie, la presă, şi înapoi. Mai ales înapoi.
Adrian CRÂNGANU
