Înainte era mult mai simplu. Prima oară când am votat aveam 19 ani şi eram în Armată, la dracu’n praznic, pe la Bixad, de fapt nici măcar la Bixad, ci prin apropiere, într-un pichet uitat de lume şi de timp, în creierii munţilor, fără curent, fără radio, fără televizor, căruia, ca să fiu sincer, nu-i simţeam absolut deloc lipsa, şi dacă n-ar fi fost automatele AKM din rastelul de arme şi un telefon cu manivelă, negru şi mare cât un autobuz, care când suna ne scula din morţi, aş fi putut să jur că sunt în Evul Mediu. Impresia asta îmi era întărită de convingerea că apărarea graniţei s-ar fi putut rezolva uşor, dacă nu chiar mai bine, la cum ţinteam noi, cu nişte arbalete ţapene. Aveam 19 ani, habar n-aveam cine e prim-ministru la Bucureşti, fiindcă la pichet premier era sergentul-major Conea, un pipernicit şi-un beţivan de prima mână, care, când mai dădea câte-o raită prin frontieră, se culca, lângă fâşia arată, cu capul pe câinele-lup ca pe pernă, ca să simtă dacă nu cumva vin ruşii peste noi, să se bată pân’ la ultimul om şi să salveze România din ghearele lor.
În condiţiile astea, într-o duminică ne-am încolonat şi am mers ca proştii, în cadenţă, pe coclauri, vreo 15 kilometri, până la secţia de votare. Cum eram pierduţi în spaţiu şi pe jumătate sălbatici după lunile petrecute printre cerbi, lupi şi vulpi, piticania de Conea ne-a explicat că trebuie să intrăm într-o cabină şi să punem ştampila acolo unde scrie Nicolae Ceauşescu. În rest, puteam să ne ştampilăm şi fundurile, că celelalte hârtii oricum nu mai contau. Tovarăşul era esenţial să iasă cu unanimitate, sau măcar cu „nouăşnouă virgulă nouăşnouă la sută”.
La cum au stat lucrurile după aia, sunt sigur că a ieşit. Imediat, atunci, însă, sfrijitul de ’ta-major a hotărât să sărbătorim victoria socialismului în luptele de la Bixad şi ne-a omenit cu vreo trei kile de pălincă. Şi numai Dumnezeu ştie cum am ajuns noaptea la pichet, fiindcă eu nici până azi n-am reuşit să-mi dau seama. A doua zi, cu gâtlejurile uscate şi buzele arse, l-am întrebat dacă duminica viitoare mai votăm. A rânjit cu gura pân’ la urechi, şi-a băgat degetul mare între cel mijlociu şi arătător şi ne-a zis „Ciuciu-banana!”.
De la Bixad am plecat la Negreşti-Oaş, pe urmă la Oradea, apoi la Satu Mare şi la sfârşit am venit acasă. Până în ’89 ar mai fi trebuit să votez o dată sau de două ori, nu ştiu sigur, fiindcă nu m-am dus. Pur şi simplu n-am vrut să fiu unul dintre milioanele de măscărici din arena marelui circ care era, pe atunci, România.
După 1989 lucrurile s-au schimbat, ori cel puţin aşa îmi imaginam pe vremea aceea. Ameţit de liberate şi aproape la fel de pierdut în spaţiu ca în urmă cu zece ani, la Bixad, dar fără să-mi dau seama de asta atunci, m-am dus la vot în pas de defilare şi cred că aş fi ştampilat cu două mâini dacă mi se dădea voie.
Anii au trecut, cartea mea de identitate e plină pe dos de peticele acelea de hârtie autocolante, dintre care multe s-au înnegrit deja, iar eu sunt mai înţelept cu cel puţin trei dezamăgiri mari şi late şi cu încă câteva mii mai mici, tot atât de minuscule pe cât sunt parlamentarii de mărunţi. Şi, cu toate astea, de fiecare dată mă încăpăţânez să merg la vot. Am să merg şi duminică, 5 iunie, chiar dacă ştiu că istoria se repetă. Mă refer la istoria din 1982, atunci când, la întrebarea noastră prostească dacă duminica viitoare mai votăm o dată, pricăjitul de ’ta-major Conea şi-a împletit degetele de la mâna dreaptă şi ne-a spus ce ne-a spus.
Adrian CRÂNGANU
