Chestia de pe grumaz



De multe, de foarte multe ori, ba chiar cred că nu exagerez cu nimic dacă spun că n-a fost zi în care să nu mă gândesc cum Dumnezeu să mai tratez poporul ăsta al nostru. Nu în sens medical, nu la asta mă refer, fiindcă în cazul ăsta știu că nimeni și nimic nu ne mai poate face bine, ci la cum să mă port, cum să scriu despre el. Cred că oricum. Iar posibilitatea să mă înșel e atât de mică, încât nici n-o iau în calcul, fiindcă eu însumi sunt în situația de care vorbesc.
Altfel spus, poporul sunt eu. E adevărat că nu-mi convine să zic asta, înainte, până acum câțiva ani, eram altfel, n-aș fi îndrăznit să scriu așa ceva cu mâna mea, dar în ultimul timp simt că m-am făcut una cu lumea din jurul meu și ridic și eu, ca și ea, din umeri la absolut orice. Sunt, deci, imun la tot, la durere, la bucurie, la umilințe, la nedreptăți, la hoție, la prostie, într-un cuvânt, cam la toate câte ne alcătuiesc, mai nou, viața.
Am mai trecut o dată prin starea asta, în spital, când am crezut că chiar am să mor, dar parcă nici atunci n-a fost atât de rău ca acum. Îmi amintesc perfect, chiar și după 15 ani sau câți or fi trecut de-atunci, cum, când intra asistenta cu drăcovenia aia de tavă cu seringi în salon, eu, care muream de frica acelor, ajunsesem să mă întorc pe burtă, cuminte și tăcut și sprijinit în coate, ea îmi trăgea puțin pantalonii de pijama și îmi făcea injecția, iar în timpul ăsta eu măturam cu privirea țânțarii striviți sau petele mici de sânge uscat de deasupra tăbliei patului, încât cred că puteam să și adorm de plictisit ce eram de toate înțepăturile care-mi transformaseră fundul în poligon de tragere. Nu simțeam nici frică, durere nici atât, eram cam cum suntem noi toți acum. Amorțit.
Cum am ajuns aici, nu știu și nici nu-mi propun să aflu. Nu încă. În mare cam bănuiesc de unde ni se trag toate, fiindcă am studiat problema asta de când mă știu, și-am început cu tatăl meu. El era cel mai român dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut. Când i se făcea câte o nedreptate, unele strigătoare la cer, încât până și eu, care eram micuț, puteam să-mi dau seama de ele, lăsa întotdeauna capul în pământ, se uita la mine și la mama și ne zicea că o să pună jugul și-o să meargă înainte. De atunci, adică de foarte mulți ani, de-o viață de om aproape, jugul e cuvântul pe care-l urăsc cel mai tare din toată limba română și pe care nu l-am rostit niciodată. Iar de scris, acum e prima, și sper că și ultima dată când o fac.
Tocmai de aia ziceam la început că nu știu de unde să mai apuc poporul ăsta care ridică din umeri la orice i se întâmplă, în loc să scrâșnească din dinți, să-și încleșteze pumnii sau să înjure ca la ușa cortului, măcar o jumătate de oră pe zi, dacă mai mult nu poate. N-am loc și nici timp să înșir aici nici măcar un sfert dintre motivele care i-ar da dreptul să facă toate astea, dar la unul tot am să mă opresc.
La ăla, adică la aia, fiindcă inepție e de genul feminin, la ideea care i-a trecut prin cap guvernului, să ne amâne vârsta de pensionare în funcție de durata de viață, pe care tot el o s-o stabilească. Uite că mie nu-mi convine măgăria asta, nu-mi convine să mai vin la lucru după 65 de ani, din care vreo 47 i-am muncit, doar ca să-și ia ei pensiile grase, iar specialii pe alea obeze. Nu vreau în ruptul capului. Nu vreau, fiindcă am obosit. Și fiindcă, din ăia 47 de care vorbeam, vreo 40 am lucrat cel puțin 12 ore pe zi și șase zile pe săptămână. Și-mi ajunge. Pe cuvânt.
Mă uit în jur și caut măcar o privire care să mă încurajeze să strig mai tare și să scriu mai apăsat toate astea. Nu văd, însă, decât capete plecate și chestii din alea pe care au început să le poarte românii pe grumaz, de parcă l-ar fi cunoscut pe tata. Toți, în afară de mine.
Adrian CRÂNGANU