Get Adobe Flash player

Cei care pot să mute munții


Poate că fiecare dintre noi s-a întrebat la un moment dat cum poate un om cu o credință puternică să mute munții. Răspunsul este că poate să-i mute, dar depinde de munții ce-i mută. Fiecare poate muta muntele potrivit personalității sale. Tâmplarul poate ciopli palate de lemn și ajunge la stele, sculptorul poate ridica, de pildă, coloane de piatră și zbura printre pernițele pufoase ale norilor, pictorul poate aduce verdeața în plină toamnă, poate alunga bătrânețea și boala prin culoare, poetul poate cânta prin versu-i toate cercurile Universului, medicii prin pricepere, prin dăruire, pot readuce răsăritul în viața celui bolnav sau rănit etc.
Munții pot să fie mutați din loc. Ai nevoie de credință și vei descoperi acel foc tainic ce mută cele mai înalte forme de relief. După ce vei descoperi acel foc tainic, ai nevoie de pricepere și vei reuși să faci minuni.
De-a lungul timpului s-au remarcat mulți oameni de știință, mulți artiști ce au mutat munții. Eu o să fac un popas la cei ce au mutat munții în ale presei, mari scriitori și jurnaliști. Firește că nu o să-i pot menționa pe toți, sunt foarte mulți, dar mă voi apleca asupra unora care mi-au zâmbit într-un mod mai deosebit prin mesajul zgâriat prin scheletele bine conturate ale literelor.
Voi începe cu Cezar Petrescu. De ce tocmai cu el? Ei bine, acest mare scriitor și jurnalist mi-a încântat copilăria prin „Romanul lui Eminescu“, romanul scriitorului meu preferat la vârsta adolescenței, și el, la rândul lui, un mare publicist, și aș continua cu George Călinescu, marele scriitor, critic literar și jurnalist ce a scris la rândul lui „Viața lui Eminescu“, cel ce în poemul filosofic „Scrisoarea I“, în poemul „Luceafărul“ sau în nuvela „Sărmanul Dionis“ a purtat omul, o umbră trecătoare, prin Universul infinit, l-a făcut părtaș la nașterea acestuia dintr-un punct, dintr-un cerc ce a putut zămisli alte infinte cercuri, ca mai apoi să le-nghețe pe toate, să le afle sfârșitul, odihna.
Și dacă tot am amintit de marele poet și jurnalist Mihai Eminescu și m-am oprit la ideile lui filosofice despre nașterea și moartea Universului, aș face un popas și asupra unei alte teme importante în creația sa, Timpul. Poezia „Glossă” are ca temă scurgerea ireversibilă a timpului, repetarea de la o generaţie la alta a aceloraşi fapte, surprinzând mesajul Eclesiastului, deşertăciunea aspiraţilor şi ambiţiilor omeneşti, după cum constată şi filosoful Emil Cioran în încercarea sa de a desluşi misterul acestei vieţi şi idealurile omeneşti în „Silogismele amărăciunii“: „Ai năzuit să dai foc Universului întreg şi n-ai izbutit nici măcar să aprinzi, de la flacăra ta, cuvintele, să faci ca măcar unul singur să ardă“. Atunci când un singur cuvânt poate să ardă, ai mutat cu adevărat munții din loc. Până a nu face cuvintele să ardă ești asemenea unei umbre lăsate într-un colț al camerei, până ce te vei întoarce, asemenea lui Dionis, din excursia ta pe Lună.
Când reușim să aprindem un singur cuvânt și să mutăm munții cu tainele lui, căci prin Cuvânt a luat foc Viața, ne detașăm de lumea dezordinii în care este condamnat omul să trăiască, ne depărtăm de banaliatatea vieții și ne vom adăpa cu puterea munților. „Umbre suntem, şi jocul nostru supremă amăgire este. Din timp purcedem; în el ne mişcăm şi lui ne închinăm“, spune scriitorul și jurnalistul Emil Cioran în „Cartea amăgirilor“. Se poate observa că motivul umbrei, adesea întâlnit în romantism și, firesc, și în opera eminesciană, e preluat de filosoful Cioran pentru a-l substitui morţii, pentru a-l substitui absolutului descoperit prin moarte. „Unde sunt parfumurile îmbătătoare, să uit atâtea irezolvabile şi să-mi adorm inima la adăpostul umbrelor? Şi unde-i otrava care, spulberând amintirile, să-mi ajute să fug de Dumnezeu?“ (Lacrimi și sfinți, E. Cioran). Adăpostul umbrelor e de fapt paradisul, veşnicia. Pentru a ajunge în acest univers al umbrelor, în ținutul întunecat al lui Hades, pentru a gusta calea spre veşnicie, omul e dator să găsească parfumurile îmbătătoare şi otrava ce-i vor înlesni trecerea dincolo de prag, dincolo de cercul în care își duce vremelnica existență. Fuga de Dumnezeu e o înșelătorie, o depărtare de absolut, pentru a cădea pradă umbrei.
Dacă omul ar putea să guste timpul, ar reuşi să-l îngheţe asemenea bătrânului dascăl din poemul „Scrisoarea I” a lui Mihai Eminescu, şi ar câştiga veşnicia. Dar omul nu poate face acest lucru, nu a găsit încă esenţa timpului, căci esența timpului se ascunde în veșnicie, iar veșnicia e Dumnezeu. Emil Cioran a alergat toată viața să apuce o bucată de timp, să guste o bucată de nemurire, pentru a nu se pierde în nimicul acestei vieţi trecătoare, și astfel aduce în față, în „Silogismele amărăciunii“, chipul unei bătrâne nebune ce se străduiește să prindă timpul, o bucățică din el. Bucățica de timp nu ar fi fost altceva decât muntele eternității ce ar fi reușit să-l miște.
Scriitorul și publicistul Alexandru Macedonski a înţeles că bucățica de timp după care aleargă bătrâna lui Emil Cioran sau dascălul din „Scrisoarea I” a lui Mihai Eminescu e Dumnezeu, și a arătat acest lucru în psalmul „Doamne, Toate…”. Prin mesajul poeziei, toate câte există îi sunt atribuite lui Dumnezeu, tot Universul infinit. El e conştient de faptul că doar Dumnezeu ştie ce e mai bine pentru fiecare fiinţă umană, dându-i câte un talant după puterile sale: „Doamne, toate sunt prin tine;/ Şi averea, şi puterea/ […] Ce ne trebuie ştii bine./ Dai cu dreaptă socotinţă;/ Mulţumiri şi suferinţă:/ Lui Iisus I-ai dat o cruce/ Căci ştiai c-o poate duce;/ Când dureri ne dai şi nouă/ Ne dai plânsul ca o rouă;/ Când dai marilor putere,/ Nu le dai nicio plăcere,/ Eşti puterea înţeleaptă/ Şi justiţia cea dreaptă;/ Fă oricând ce vrei din mine./ Doamne, toate sunt prin tine…“. Aşadar, Alexandru Macedonski se lasă cu totul în grija Divinităţii, fiind conştient că doar Ea este aceea care îi va putea călăuzi paşii în această lume a deşertăciunilor, că doar Ea îi va fi alături la bine şi la rău.
Și aș mai aminti dintre personalitățile marcante ale presei românești un alt condei ce încerca să guste apa eternității, apa din care bea curcubeul, pe Lucian Blaga, dar exemplele ar fi nenumărate.
Pentru a muta munții e bine să gustăm o bucățică din timp, să bem o picătură de rouă de pe aripile curcubeului și să ardem cuvintele alungând umbrele deșertăciunii.
Ana-Cristina POPESCU

Traducere