Get Adobe Flash player

Patru ani de nimic


Dacă ar fi să mă iau după ce-mi spune inima, azi ar trebui să scriu despre cei 11 ani care au să se scurgă, în 6 noiembrie, de când apare ziarul pe care îl citiţi acum. Să povestesc, aşa cum am mai făcut-o, cred, în câteva rânduri, despre cât mi-a fost de greu cu el de cele mai multe ori, sau, mai rar, câtă bucurie mi-a adus. Ori despre cât de puţini au fost, în primele luni, cei care au avut încredere în mine că o s-o scot la capăt până la urmă. De fapt, ca să fiu sincer, aceia puţini despre care ar fi trebuit să vorbesc au fost doar doi, şi cu mine trei. Sau despre cât de descurajat m-am simţit atunci când am adăugat ultimul număr la colecţie şi mi-am dat seama că, puse unul peste altul, cele 549 de ziare şi 11 ani de istorie a unui oraş nu măsoară nici măcar un metru înălţime. Eu aş putea să trăncănesc câte-n lună şi-n stele despre fiecare pagină în parte, cred, dar n-am s-o fac. Poate săptămâna viitoare am să scriu mai multe, dar acum nu pot, fiindcă mă simt de parcă mi-aş ţine ziua de naştere într-un local în care lumea s-a adunat la o pomană.
Poate că nu e chiar cea mai fericită comparaţie, dar n-am găsit, pe moment, alte cuvinte mai potrivite pentru ceea ce am simţit după ce am văzut la televizor imagini din Clubul Colectiv. După patru ani de la infernul care a mistuit 64 de vieţi, am zărit pahare înalte şi lăptoase, ca nişte stafii, pe rafturile unui cavou întunecat şi rece, cabluri arse şi mufe de chitară înnegrite, din acelea de care, atunci când fiul meu era acasă, mă împiedicam la tot pasul şi uneori n-a lipsit mult să zbor pe burtă din cauza lor.
Asta mi-a adus aminte că, până acum câţiva ani, o vreme am locuit într-o casă a sunetelor, uneori mai domoale, alteori dintre acelea care mă făceau să trâcnesc atunci când pe fiu-miu îl apuca cheful de rock. Ţin minte că odată chiar m-am trezit cu miliţia la uşă, dar, cum nu mi-a dat amendă, nu i-am spus nimic fiului meu, ba, mai mult, în timp ce el zdrăngănea şi mai abitir la chitară, eu m-am apucat să bat ca surdul în cajon, toba aceea ciudată, ca un taburet, pe care te aşezi şi o ţii între picioare, numai ca să moară de ciudă vecinul care ne-a reclamat.
Acum, cred că, în tot acel timp, muzica a însoţit fiecare cuvânt pe care l-am scris. Era peste tot în jurul meu, încât ajunsesem să o respir. Acum patru ani, fiul meu a plecat cu ea la Bucureşti, iar în casă s-a făcut linişte. Nu mi-a fost totuna, dar nici nu l-am împiedicat să meargă pe calea pe care şi-a ales-o. Ştiam că-i place să se distreze cu notele la fel de mult cum îmi place mie să mă joc cu literele. Şi-atunci, i-am dat drumul să cânte.
A ajuns la Bucureşti cu puţin timp înainte de Colectiv. În noaptea aceea de coşmar, l-am căutat la telefon ca să-l întreb dacă nu se dusese şi el la concert. Când mi-a răspuns, mi s-a luat o piatră de pe inimă şi, egoist, mi-am zis că, dacă Dumnezeu există, aceea a fost printre puţinele dăţi când a fost de partea mea. Abia după ce mi-am mai venit în fire am încercat să mă pun în locul părinţilor care n-au fost la fel de norocoşi ca mine, dar n-am reuşit. Nici n-aveam cum, dar atunci nu mi-am dat seama.
Recunosc că, pe urmă, m-am gândit tot mai rar la noaptea aceea pentru care, după patru ani, nu a plătit încă nimeni. De fapt, singurul vinovat pentru toate pretenţiile astea sunt doar eu. Eu n-am învăţat nimic din lecţia care mi s-a predat în 10 august anul trecut, când pe tablă am văzut scris, mare, că instituţiile de forţă din România nu cunosc cuvintele onoare, demisie, demnitate.
Ştiu că nu rezolv nimic cu strigătul pe care l-am scris azi. Mă gândesc însă că a mai văzut şi altcineva în afară de mine stafia unui pahar gol şi măţăraiele încâlcite care cândva au fost legate la o chitară, în Colectiv. Poate chiar Dumnezeu.
Iar până când va veni vremea, sărbătoarea mea mai trebuie s-aştepte.
Adrian CRÂNGANU

Traducere