Get Adobe Flash player

Statul de drepţi


În noaptea de revelion încă mai credeam că pot să-mi calculez pe degete cât mai am până să ies la pensie. O mână şi ceva de ani, mi-am zis eu atunci, şi n-am ştiut dacă să mă bucur sau să mă întristez. Dacă ar fi să răspund pe loc, fără să mă gândesc, aş spune ceea ce-mi repet în gând de o bună bucată de vreme, că, după mine, şi mâine aş ieşi la pensie. Mi-au obosit gândurile, mâinile şi picioarele, şi mai ales spatele, pe care încerc să-l ţin cât mai drept, mă doare tot mai des. Aş vrea şi eu să mă culc târziu, cu gândul că a doua zi nu trebuie să mă trezesc cu noaptea-n cap şi să fug de la o şedinţă ori conferinţă de presă la alta, să fac zeci de fotografii din care să aleg una sau două, lucru care, chiar dacă nu pare, îmi mănâncă totuşi câteva ore bune pe zi, pe urmă să ascult benzi de pe reportofon şi să scriu trei sau patru articole, şi câte şi mai câte pe care nu le mai înşir aici. Aş vrea, ca să n-o mai lungesc, să stau, pur şi simplu, vreo două luni ca să-mi iasă oboseala de pe unde s-a aciuat, şi pe urmă să mă apuc să-mi scriu cărţile, vreo trei, maxim patru, pentru că nu cred că mi-au mai rămas prea multe lucruri de spus în afară de ce am scris până acum şi ce-o să mai scriu prin editoriale. Apoi, după ce aş termina şi cu asta, probabil că aş citi şi m-aş plimba cât e ziulica de lungă, uneori aş mai face o fasole şi vreo salată, iar seara m-aş uita la televizor, la fotbal, până în ultima clipă. Şi aş zice că am avut o viaţă frumoasă.
Dacă o să am noroc şi aşa au să se întâmple lucrurile, şi am să reuşesc să mai apuc pensia, cred că, din când în când, am să-mi repet că doar astea au fost motivele pentru care n-am mai rămas o secundă în plus la lucru. De lene nici nu poate fi vorba, fiindcă n-am fost niciodată leneş, doar comod. De când mă ştiu, dacă am putut să stau, asta am făcut. Nu mi-am căutat de lucru dacă n-a fost neapărat nevoie să muncesc, însă, cu toate astea, odată cu trecerea anilor am înţeles că în urmă nu las gândurile neştiute de nimeni, ci lucrurile care se văd şi pot fi atinse. Cărţile, adică.
Pe de altă parte, însă, bănuiesc că pensia m-ar şi speria puţin. Sunt sigur că nu într-atât încât să ţin cu dinţii de un loc de muncă în care toată lumea să se uite chiorâş la mine, şi asta numai pentru bani ori ca să mă prefac că sunt încă în putere sau că nu ştiu să-mi număr anii, asta nu, dar cred că nici totuna nu mi-ar fi. Un fost coleg, trecut bine de 70 de ani, îmi spunea că, odată ce ieşi la pensie, nu mai ai altceva de făcut decât să aştepţi să dai colţul. Într-o bună zi, la ora 8, n-a mai venit la lucru, fiindcă murise în somn. Nu vreau să păţesc ca el. Vreau să am, mult sau puţin, cât o să fie el, un timp doar al meu, pe care să nu mi-l comande nimeni.
Colegul acela al meu, la care doar mult mai târziu, când am început să-mi amintesc de boacănele pe care le făcea din cauza vârstei, am înţeles cât de mult am ţinut, n-a mai apucat nici să citească, nici să se plimbe, nici să facă fasole şi salată ori să se uite seara la fotbal, cu toate că sunt sigur că i-ar fi plăcut mai mult decât orice toate astea.
Acum, celor care nu au ce să facă cu viaţa lor la vârsta la care ar trebui să ştie, li se pregăteşte o lege prin care au să poată să spună, oficial, la 65 de ani, că de fapt au 18. Şi cum subiectul acesta şi toate legile, în general, mai nou mă cam interesează, am început să mă uit mult mai des şi mai profund la televizor decât am făcut-o până acum. Prin urmare, mi-am mijit ochii şi m-a chiorât, concentrat, printre gene, şi, în planul doi, am văzut cum nu se poate mai clar hidoşenia lucrului de care chiar eu mi-am bătut joc de nici nu mai ţin minte câte ori, scriind că aşa ceva nu există – statul paralel. Acela în faţa căruia toţi politicienii stau în poziţie de drepţi. În ţara care, din păcate, a luat, acum 30 de ani, pe loc repaus.
Adrian CRÂNGANU

Traducere