Dacă alte popoare se pot legitima cu ruinele multor rânduri de civilizaţie, singurul tezaur de cultură al românilor stă în comorile lui de datini, balade, doine, povestiri şi altele, legate de etnografie şi folclor.

Locurile de iniţiere, de perpetuare şi de revitalizare erau odaia în care se adunau oamenii din vecini în nopţile lungi de iarnă, prispa casei pentru celelalte anotimpuri, băncuţa de la poartă, marginea şanţului, centrul satelor pentru horele săteşti sau rugă, biserica şi orice loc de muncă, de clacă, de popas.

Vis al cărturarilor şi înfăptuire a iniţiativelor din vremea lui Ştefan Velovan, Gheorghe Cătană, Iosif  Velceanu şi alţii, ca să mă refer doar la zona din jurul Caransebeșului, încep să apară la sate Casele naţionale, Bibliotecile sătești, formaţiile de cor, dansuri, teatru etc.

În anii obsedantelor şi aberantelor decenii ceauşiste, prin „contribuţia” în muncă şi în bani se impunea construirea de cămine culturale în fiecare localitate, cu scopul de a-i scoate pe cetăţeni din rosturile lor culturale, în acţiunea de „formare a omului nou”, robot special programat şi manipulat în sinistrul sistem care ne-a ars pe toţi cu fierul roşu al degradării.

După înlăturarea politrucilor, speram că va fi altfel, dar puţini s-au mai interesat de aceste edificii de cultură de la sate.

Sunt, desigur, atâtea şi atâtea probleme care îşi cer prioritatea… Oamenii satelor noastre au şi ei nevoie de cultură, tot atât de mult ca şi de pământ. Din păcate, încă mai vedem azi, la aceste Case culturale de la sate, uşi vraişte ori închise cu lacăte ruginite şi ele, geamuri bătute de vânt, coşuri pe care nu mai iese fum, mobilier degradat, aparatură electronică, rafturi cu cărţi pe care s-a depus praful, ba chiar deteriorate sau, din păcate, pustii de volumele care ar fi trebuit să le umple.

Toate acestea nu se ştiu, probabil, din biroul confortabil al ministrului de resort, unde se poartă discuţii, spre satisfacţia şi încântarea noastră, la un înalt nivel intelectual, despre destinele culturii româneşti. Care va fi însă calea pe care o vom alege sau cea care ne va fi impusă într-o lume scoasă parcă din balamale, încercând a-şi reface echilibrul?

Dincolo de regăsirile, nu o dată temătoare şi suspicioase, dincolo de sărăciile şi nevoile – greu de închipuit – ale unor pământuri binecuvântate, dincolo de bâlbâielile, ezitările și declaraţiile sforăitoare, dincolo de demagogia cea mai ieftină ori neputinţa omenească, se pare că însoţim ivirea chinuită a unui alt dat geopolitic.

Ne-am retras parcă din faţa istoriei, ca râurile care în drumul lor îşi fac albie subterană, şi la o depărtare răsar din nou, ca, peste câteva veacuri, cu o pornire impetuoasă, să cerem cuvânt.

Casele culturale din mediul rural ar trebui să fie sanctuarul şi manifestarea unui popor cu fluctuaţiile sale vremelnice, sau raportul lui cu eternitatea, oglinda strălucitoare a unui neam. Aşteptăm, în aceste cazuri, mai mult interes din partea autorităţilor.

Doinel Puiu MĂRGINEANU