Get Adobe Flash player

Caracal unu unu doi


Acum, chiar acum, citesc o carte groasă, foarte groasă, în care e vorba despre cărţi, însă citesc doar cât îmi dă voie ziarul, care, gelos, mă lasă doar rar să pun mâna pe ea, şi două gânduri îmi trec prin minte. Primul se îndreaptă către colegii mei din presa online care, pe unde prind presa tipărită, dau de pământ cu ea şi o calcă-n picioare, dar care, atunci când cred ei că nu-i vede nimeni, dau fuga la tipografii să-şi scoată romanele, iar asta mă face să zâmbesc. Al doilea, pe care nu ştiu cum să-l descriu foarte exact, mi se pare că seamănă cu o speranţă, cu o corabie cu pânzele umflate de vânt care pluteşte spre ceea ce cred eu că e viitorul, pe un ocean de litere.
Cum cred că nimeni n-a înţeles mare lucru, dar am scris fraza fiindcă am muncit mult la ea şi mi-a plăcut cum sună, o să încerc să explic în cuvinte mai simple despre ce e vorba. Tradus, asta înseamnă că într-o zi am citit, pe Facebook dacă nu mă înşel, că gunoierii turci au deschis la Ankara o bibliotecă cu cărţile pe care le-au găsit prin tomberoane, adică vreo 6.000 de volume, nefăcând altceva decât un fel de orfelinat mare în care au adunat copiii abandonaţi de părinţii lor.
Şi tocmai despre asta e vorba în cartea aia foarte groasă de care am pomenit la început. Chiar dacă n-am terminat-o, bănuiesc că la sfârşit am să înţeleg că salvarea cărţilor dintotdeauna şi de pretutindeni e singura noastră salvare. Pe undeva, cam aşa şi e pentru o specie care încă mai consideră că cea mai mare invenţie din istoria ei e scrierea.
Fără să ştiu nimic din toate astea, eu mi-am împărţit de la început lumea în două. Jumătate au ocupat-o mereu cărţile, iar în cealaltă jumătate mi-am înghesuit, aşa cum am putut, restul vieţii. Ba chiar, pe vremuri, mi-a fost ruşine că nu sunt şi eu ca ceilalţi copii care visau să ajungă marinari, cosmonauţi, fotbalişti sau miliţieni, şi nu am spus la nimeni că, atunci când o să fiu mare, eu voiam să mă fac Ion Creangă. Mai rău e că şi acum, când intru într-o bibliotecă sau o librărie, mă comport exact ca un copil aflat în mijlocul unui magazin plin de jucării.
Poate că de-aceea nu i-am înţeles niciodată pe cei care aruncă la gunoi cărţile. Într-o vreme chiar mă gândeam că, dacă aş avea aşa, o putere, aş da o lege pentru oamenii ăştia, să facă atâţia ani de puşcărie câte cărţi aruncă, iar pedeapsa să şi-o ispăşească citindu-le de dimineaţa până seara, până le învaţă pe de rost. Am revenit însă repede cu picioarele pe pământ, mai ales că, nu o dată, mi s-a întâmplat mie să nu ştiu ce să fac cu unele cărţi. Unii prieteni, fără să-şi dea seama, mi-au dăruit două sau chiar trei volume scrise de ei, şi cum eu nu pot refuza în ruptul capului o carte, şi ca să nu-i jignesc, le-am luat pe toate. Altă dată am primit cadou o carte pe care o cumpărasem deja, iar de câteva ori am cărat chiar eu în geantă volume găsite pe te miri unde. Iar când s-au adunat prea multe, am început să mă prefac că uit cărţi pe băncile din parcuri, iar pe altele le-am lăsat pur şi simplu pe câte o banchetă de tren, ca să omoare timpul următorului călător aflat mereu în întârziere. De fapt, dacă stau să mă gândesc, eu nici propriile cărţi nu mi le-am vândut. Eu le-am dăruit, aşa cum dăruiesc oricui îmi cere un ziar, din care am mereu câteva în geantă, fiindcă am crezut întotdeauna că şi sentimentele, nu doar informaţiile, trebuie să circule.
Tot cu gândul la cartea aia groasă, foarte groasă, de la început, mi-a mai venit o idee care se cam bate cap în cap cu tot ce-am spus până acum. Cred, totuşi, că, o singură dată, o să fiu în stare să arunc şi eu o carte. Pe cea foarte groasă, care se scrie acum sub ochii mei şi pe care un autor neinspirat o s-o intituleze, mai mult ca sigur, „Caracal unu unu doi”.
Adrian CRÂNGANU

Traducere