Noaptea dorm rău. Ziua lucrez prost. Într-un cuvânt, mă simt ca dracu pe căldura asta. Azi m-am tuns, mă ustură ceafa de la transpiraţie, sunt bleg, dar chiar şi aşa tot am reuşit să asasinez doi ţânţari, şi îmi imaginez că creierul meu arată probabil cam ca o caserolă cu piftie. Din când în când mă uit pe fereastră şi mă aştept ca din clipă în clipă Luna să se topească şi stelele să înceapă să se scurgă pe cer şi să formeze în faţa blocului o băltoacă de lumină. Până să se întâmple asta, doar gândurile înfiebântate mi se scurg parcă printre degete, şi mă căznesc să prind măcar o idee în jurul căreia să încropesc un articol. Mă frec la ochi, mă duc în baie şi-mi scot un coş de pe nas, fumez o ţigară şi mă întorc, de-a dreptul istovit de atâta efort, din nou în faţa foii de hârtie.
Mă simt atât de moale, încât nici răbdarea nu mai sunt în stare să mi-o pierd. Nici cu mine, nici cu politicienii. Îmi vine, pur şi simplu, să-mi bag capul sub robinet, şi, pe căldura asta, fiindcă mă gândesc că de la ea li se trage, ar trebui să facă şi ei la fel, dacă chiar vor să conducă o ţară, acum sau ceva mai târziu. Fiindcă, după 26 mai, în toate partidele e Cod roşu de vijelii şi de caniculă.
Ce aş observa eu, şi poate ar înţelege şi ei, dacă am sta toţi cu capetele măcar un minut sub jetul de apă rece, e că, la noi, să pierzi sau să câştigi e cam acelaşi lucru. Unii nu trag învăţăminte dintr-o înfrângere, iar ceilalţi nu sunt în stare să înveţe nimic dintr-o victorie. Mi-e cald şi mi-e lene, dar, cum tot nu pot să dorm, am să încerc să explic cam cum se văd lucrurile din partea unde stau eu.
În primul şi-n primul rând, cred că în România n-ar trebui să mai fie două Românii, adică una a bugetarilor şi alta a celor de-o teapă cu mine. N-am să mă plâng, fiindcă ştiu că oricum vorbesc cu pereţii, dar măcar mă mai uşurez şi eu, şi ceilalţi aidoma mie, cei care muncim douăşpe ore când avem zi scurtă şi nu îndrăznim să cerem nimic în plus, mergem, cu chiu, cu vai, o săptămână în concediu dacă apucăm, fiindcă mai mult nu ne dă voie de la firmă, răspundem la telefon 24 de ore din 24, 365 de zile pe an, pentru că altfel dracu e-al nostru, ne ducem învârtindu-ne, lucrăm pe un sfert din salariul celor de la stat, pe care, ironia sorţii, tot noi, din banii noştri, îi plătim, aşa cum le plătim şi nu ştiu câte feluri de vauchere, de vacanţe şi de minivacanţe inventate pentru ei. Atât mai vreau să spun şi închei capitolul ăsta: am văzut o grămadă de bugetari care nu ştiu nici măcar câte urechi au, cunosc o infinitate care nici măcar n-au habar pentru ce merg la lucru, şi am întâlnit mulţi cărora, deşi le-am repetat de cinci ori cum mă cheamă, tot mi-au stâlcit numele. Iar cei mulţi, câtă frunză şi iarbă, care cred că sunt rău sau că vorbesc prostii, ar trebui să-şi toarne şi ei măcar o găleată de apă rece în cap. Ajută.
Ceilalţi, ameţiţi ori de victorie, ori de căldură, ca toată lumea, ori de amândouă, văd că au uitat de la mână pân’ la gură de dreptatea promisă şi şi-au trimis la înaintare un nătărău, care crede că în România o să curgă lapte şi miere abia atunci când partidul lui n-o să ne mai lase să ne cumpărăm ţigări de la magazine şi din supermarketuri.
Eu mâine o să mă duc în oraş să-mi iau o canistră din aceea mică, de tablă, cu benzină pentru bricheta mea Zippo, pe care o deschid şi o închid uneori şi fără să-mi aprind ţigara, numai de dragul clinchetului pe care-l scoate, şi, cine ştie, poată că, în faţa blocului, o să calc într-o băltoacă de lumină, şi o să-mi zic că am găsit ideea pe care să-mi însăilez editorialul, ba poate chiar o să-i dau şi titlul după ea. Şi, bucuros, o să sar în loc, o să stropesc totul în jur cu stele şi am să transform pământul în cer.
Adrian CRÂNGANU