Alegerea corectă


Adrian CRÂNGANU

De Dan Diaconescu şi Marius Tucă eu am auzit prima oară în urmă cu vreo 15-16 ani. Eram, cred, prin `94, lucram la ziarul care pe atunci se numea ,,Timpul”, şi într-o zi un fost coleg de clasă, care între timp terminase Jurnalistica, m-a căutat la redacţie să îmi propună o afacere. L-am ascultat cu atenţie, vreme de vreun sfert de oră, şi am sfârşit prin a-i spune nu. Fără altă explicaţie decât aceea că îmi plăcea ceea ce făceam la momentul respectiv, îmi plăceau oamenii cu care lucram şi nu voiam să schimb nimic în viaţa mea. După atâţia ani în care fuseserăm colegi de clasă mă cunoştea, şi n-a mai insistat. Mi-a spus că dacă, totuşi, mă răzgândesc, să-l caut. Slabe şanse, şi nici nu l-am mai căutat. Niciodată. El, însă, pe mine, da, dar asta e altă poveste.

Ce voia de fapt, atunci, fostul meu coleg? Ştiind că sunt ziarist, unul tânăr pe vremea aceea, a venit la mine să-mi propună să înfiinţăm un ziar la Bucureşti, cu subredacţie în Caraş-Severin, împreună cu doi amici de-ai lui, unul Marius Tucă şi celălalt Dan Diaconescu. Am spus nu, şi cu asta, basta.

Cu timpul aveam să mă conving că făcusem alegerea corectă. Chiar dacă Tucă a ajuns într-o vreme departe, mie nu mi-a plăcut niciodată de el şi sunt convins că n-am fi putut lucra niciodată împreună. Ar fi fost probabil vorba de vechea poveste a celor două pietre tari… Oricum, acum nu mai are nicio importanţă. Cât despre Dan Diaconescu… Şi-a făcut omul televiziune, e putred de bogat, dar asta prea puţin contează. Ce contează cu adevărat pentru mine e ce fel de televiziune şi-a făcut, şi mai puţin banii pe care îi scoate din ea. Dacă până în urmă cu câteva luni arăta tot felul de fantome care suflau în lumânare, a exploatat cazul Elodia până i-a îmbolnăvit pe români de nervi ori a făcut din Magda Ciumac o vedetă pe măsura televiziunii lui, de la o vreme încoace Dan Diaconescu s-a cocoşat şi pe platforma spinării lui urcă pe scenă Traian Băsescu, Emil Boc sau Elena Udrea. Mi-e greu să mă pronunţ dacă e un salt în sus sau unul în abis.

Dincolo, însă, de toate acestea, care la urma-urmei nu mă interesează nici cât negru sub unghie, ceva m-a deranjat: emisiunea cu Pavel Coruţ, care trăgea în Biserică şi în Biblie cu tot ce-i cădea în mână, de la pietre, mitraliere, tunuri şi grenade, până la bale şi puroi. Iar el, Diaconescu, rânjea, cum face de obicei, pe înfundate şi cu mâna la gură, şi, tot ca de obicei, îi ridica lui Pavel Coruţ replicile la fileu. Fără răutate, dar eu lui Coruţ i-am citit o singură carte din cele 150 pe care le-a scris. Şi aceea mi-a fost deja prea mult ca să-mi formez o idee despre el. Dar – şi o spun fără să am pretenţia că mă pricep la religie mai mult decât un om de rând -, să afirmi că Iisus a fost un impostor, că Biblia e o înşiruire de minciuni, iar Biserica – o farsă, e puţin cam prea mult. Sau poate că e exact în nota elucubrantă în care şi-a scris şi celelalte 149 de cărţi pe care nu i le-am citit şi nici n-am de gând să o fac vreodată.

Măcar şi pentru asta, îmi dau seama că acum 15-16 ani am ales bine. Fostul meu coleg m-a mai căutat după aceea, să-i dau de lucru la ziarul meu, fiindcă rămăsese pe drumuri. Şi acum tot acolo e. E şofer. Dar unul cu Jurnalistica făcută la zi.