Get Adobe Flash player

1.000 de nopţi de nesomn

În ultima vreme, când cineva se oboseşte să mă întrebe la ce carte mai lucrez, obişnuiesc să-i răspund, mai mult în glumă decât la modul serios, că, de vreo cinci ani încoace, am ajuns mai mult să scriu decât să vorbesc. Şi uneori cred că nu sunt foarte departe de adevăr. Când se întâmplă să mă ia valul şi sunt concentrat pe vreun articol greu, uit să mai mănânc, uit să mai fumez – ceea ce, după unii, şi uneori chiar şi din punctul meu de vedere, nu-i un lucru rău –, uit să dau telefoane importante, într-un cuvânt uit cam de orice. Scrisul – am tras eu concluzia – e cel mai mare hoţ din câţi am cunoscut în viaţa mea. Dacă nu eşti atent, te fură cu totul şi nu-ţi mai dă niciodată nimic înapoi. Iar eu m-am lăsat sărăcit de bunăvoie de când mă ştiu. Am fost făcut naiv, idealist, prost şi nebun, dar nu mi-a păsat nici cât negru sub unghie. Am scris până m-a durut mâna, până mi-au explodat creierii, până adormeam cu capul pe foaia de hârtie ca pe o pernă moale, uneori bine, alteori mai rău, dar am scris mereu.

La început, recunosc, a fost mai mult o joacă. Scriam când aveam chef sau când îmi venea inspiraţia. Nu mă împingea nimeni de la spate şi nu ştiam ce e ăla termen. Am umplut în felul ăsta vreo trei caiete studenţeşti cu te miri ce gânduri şi trăiri, pe urmă încă vreo două pe care le-am botezat „romane” şi din care până la urmă n-a ieşit nimic, chiar dacă cu unul m-am dus, cu tupeu, la o editură din Bucureşti, care, fiindcă nu scrisesem despre comunişti, m-a dat pe uşă afară, dar de prins mi-au prins bine. Mi-am făcut mâna cu ele.

A trebuit să treacă însă câţiva ani până să pot spune că am ajuns cu adevărat să trăiesc din scris. Era ceea ce-mi dorisem toată viaţa să fac, şi totuşi nu era. Puteam să-mi fac cunoscute gândurile, îmi puteam potoli micul orgoliu de a-mi vedea numele tipărit sub un articol şi pe deasupra mai câştigam şi bani, dar nu-mi mai rămânea timp pentru visul meu de a scrie cărţi, nu doar reportaje. Unde mai pui că, ajuns seara acasă din redacţie, mâna nu mai asculta de prozatorul din mine, ci doar de jumătatea mea de ziarist. Aşa că am cam dat-o în bară cu romanele care se înfiripau în capul meu şi n-apucau să se mai nască. Cu chiu, cu vai, până la urmă am reuşit să scriu două, dar demult, când n-aveam nici a suta parte din răspunderile care au venit odată cu vârsta. Într-un final mi-am luat gândul de la asta şi m-am mulţumit să stau de cealaltă parte a cărţilor, dar s-a dovedit că nici măcar un bun cititor nu mai sunt. N-am timp.

M-am luat cu vorba şi am făcut o introducere lungă, dar cred că am reuşit să arunc măcar puţină lumină în lumea scrisului, aşa cum am trăit-o şi încă o trăiesc eu. Mai pe scurt, a scrie presupune ore întregi, în fiecare zi, în faţa calculatorului sau a foii de hârtie, cu pixuri roase, scărpinat în barbă, şters la ochi, privire pierdută într-un punct aiurea, mână trecută prin păr… Cam asta înseamnă un amărât de articol. O carte înseamnă toate astea, înmulţite cu vreo 180 sau 200 sau 500 de nopţi nedormite. Aşa că uneori, dacă nu întotdeauna, naşterea unei cărţi e un chin. E, într-un fel, ispăşirea unei pedepse divine pentru cine ştie ce păcate săvârşite de scriitor într-o altă viaţă, într-o altă dimensiune.

Mi se pare, deci, absolut firească prevederea din lege care spune că, pentru fiecare carte scrisă, unui puşcăriaş i se scade din pedeapsă. Parcă-l şi văd pe sensibilul Gigi Becali cu bărbia în palmă, cu privirea adâncă şi meditativă, scriind despre Steaua şi Muntele Athos, şi mi-l imaginez cu şi mai mare uşurinţă pe Marian Vanghelie aşezat în faţa calculatorului, cu degetele gata să atace tastatura ca pe nişte clape de pian, ca să intre pe Goagăl şi să se documenteze pentru viitoarea lui carte. Şi pregătindu-se pentru 1.000 de nopţi de nesomn…

Adrian CRÂNGANU

Traducere