La ora unşpe şi jumătate, în parcarea de sub fereastra mea câţiva oameni de prin blocurile vecine, români până-n măduva oaselor, n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să discute în gura mare, în jurul unei maşini, spărgând liniştea nopţii în mii şi mii de cioburi. Închid geamul pe care-l lăsasem aşa, crăpat, ca să mai intre un firicel de aer răcoros şi să mişte din loc căldura zilei, tolănită leneşă prin toată camera, şi încerc să mă adun ca să scriu, mai ales că trebuie să aleg cumva una dintre cele două tristeţi despre care m-am gândit să vorbesc azi.
Una e legată de căminele groazei şi de sufletele şi minţile mizerabile care au călcat în picioare oameni fără nicio altă vină în afara aceleia de a fi bătrâni şi singuri pe lume, dar e una din acele tristeţi care, pe de o parte, mă lasă fără cuvinte, iar pe de alta îmi răpeşte şi orice speranţă, fiindcă ştiu de pe acum că nimic bun nu se va întâmpla. Absolut nimic. Nimănui nu i se va clinti un fir de păr din cap, aşa că nu văd de ce mi-aş face sânge rău de pomană. Am învăţat că în ţara asta nimănui nu-i pasă de ceva mai mult de trei zile. Iar mie nici atât. Am hotărât, de câţiva ani, că asta e singura soluţie dacă vreau să rămân întreg la cap.
Despre a doua tristeţe mi-e mai la îndemână să scriu, fiindcă, în plus, ea mă şi enervează. Exact ăsta a fost şi motivul pentru care azi, obosit de-atâta rău, m-am gândit cum să fac să închiriez măcar o zi de linişte, de pace, de dragoste, o zi de frumos fără o secundă, măcar, de urâţenie, dar am ajuns la concluzia că nu ştiu nici de unde, nici de la cine. Aşa că mă mulţumesc cu ce am şi am să vorbesc despre cum i-a venit guvernului ideea să taie cu o mână facilităţile celor din IT, construcţii şi agricultură, şi să dea cu două mâini bani medicilor, asistenţilor, judecătorilor, profesorilor şi miliţienilor.
Toată afacerea asta, cu războiul dintre bugetari şi privaţi, îmi aduce aminte de copilărie, de mine şi de sora mea cu câţiva ani mai mică, o fetiţă cuminte, slăbuţă şi delicată pe care şi mama şi tata o drăgăleau de dimineaţa până seara, iar eu, băiatul cel mare, rău şi cât un taur, cu toate că era de ajuns să nu fac nimic, eram mereu ţapul ispăşitor care încasa palme după ceafă sau curele peste fund.
Pe vremea aia bineînţeles că nu ştiam că asta e legea de bază a social-democraţiei şi nici n-aveam cum, fiindcă nu se inventase încă aşa ceva. Trăiam însă, pentru că toate astea s-au întâmplat pe timpul comunismului, după nişte legi cu mult mai mult bun-simţ, mai bine crescute şi mai educate. Cam cum eram şi noi, ca oameni. Cred că asta ne-a şi făcut s-avem atâta răbdare, până-n ’89. Am răbdat de foame, de frig şi de seri fără programe la televizor, am răbdat minciuni şi visele altora, în care nu credeam şi care ştiam că n-au cum să se împlinească. Până când ne-am trezit. Dar n-am făcut-o dintr-odată. Mai întâi am deschis un ochi, apoi pe celălalt, pe urmă ne-am întins ca să ne dezmorţim şi abia la sfârşit ne-am dat jos din pat şi am ieşit în stradă. Dar banii n-au fost niciodată motivul. Altele şi altceva ne-au scos din case.
Mi-am adus aminte de toate astea fiindcă, probabil fără să-mi dau seama, am făcut legătura dintre ce s-a întâmplat atunci şi nemulţumirea pe care o simt cum arde mocnit în ultima vreme. Cam ca atunci când am deschis un ochi în ’89. Atâta doar că, de data asta, ca de obicei, români până-n măduva oaselor fiind, n-o să se întâmple nimic. O să închidem ochiul la loc şi-o să dormim liniştiţi mai departe.
Iar mie n-o să-mi mai pese nici de-acum înainte de ceva mai mult de trei zile, mai ales dacă o să reuşesc să găsesc pe cineva care închiriază sau poate chiar să-mi vândă măcar câteva zile de linişte, de pace, de frumos şi de nimic urât.
Adrian CRÂNGANU
