Printre cele mai frumoase şi evidente metafore din melosul  românesc, se numără cele ce sălăşluiesc în stihurile unei doine bănăţene: „Satule, grăgină mândră… Tu mi-ai dat multă osândă”, cântată cu multă osârdie şi patos de către un fiu al satului bănăţean Mehadica, încât auditoriul se întreabă cu îndreptăţită dorinţă de a descoperi ce valoare de simbol a reuşit să dăruiască doinitorul prin această fericită îmbinare a sublimului său glas cu tâlcul vorbelor meşteşugit îmbinate. Osânda cea împovărătoare a lui este de a duce valorile şi dorurile consătenilor prin lumea largă, de a-i purta în cântecul lui nemuritor. De altfel, unicitatea glasului marelui doinitor se distinge fără echivoc dintre ceea ce numim noi „doinitori ai Banatului”, printr-o dulceaţă şi o fineţe sublimă a glasului catifelat, precum o purpură împarătească purtată de un Crai de pe plai de Mioriţă.

Prima întâlnire a celui care aşterne aceste gânduri, în rol de realizator de emisiuni folclorice, cu Marele IOSIF CIOCLODA s-a înfăptuit în mirifica lume a Apusenilor, în umbra brazilor şi în clipocitul stropilor Izvorului Minunilor, unde, într-o inspiraţie fericită, am spus despre Iosif Ciocloda: „Dacă Eminescu nu ar fi existat, românii l-ar fi creat în stihuri; dacă Brâncuşi nu ar fi existat, oltenii l-ar fi sculptat în cremene; iar dacă Iosif Ciocloda nu ar fi existat, bănăţenii l-ar fi creat în doină”. Sub privirile admirative ale Anei Pacatiuş şi Ghiţă Călţun Brancu, prezenţi şi ei la filmări, copleşit de emoţia încărcăturii vorbelor mele, Iosif a lăcrimat, iar glasul lui unic s-a prăvălit  peste crestele Apusenilor, ca un ecou care dăinuie veşnic, precum  o rugăciune pentru cea mai iubită fiinţă pământeană – mama, nemuritoarea lui doină: „M-am gândit mamă să-ţi cânt”.

Am trăit multe clipe de bucurie şi admiraţie alături de Iosâm, dar cea mai mare satisfacţie a mea este că, odată cu naşterea emisiunii „La izvorul dorului”, a renăscut pe ecrane şi cântecul lui inegalabil. Un episod al colaborării mele cu acest mare slujitor al cântecului românesc s-a petrecut la Oradea, când, el fiind  invitatul special la un mare spectacol în aer liber, directorul televiziunii unde realizam emisiunea, care se afla în public, pentru a vedea desfăşurarea evenimentului, a rămas stupefiat să constate că, în momentul în care Iosif Ciocloda a început să cânte, foarte mulţi spectatori aveau lacrimi pe obraji… Şi se întreba în sinea lui: „În acest secol al modernismului, publicul tânăr poate avea sufletul pătruns de fiorul glasului şi al doinei lui Ciocloda?”. Retorică întrebare… Da… Da… Lacrimile publicului sunt florile recunoştinţei pentru arta interpretativă a marelui artist, care a fost uitat, marginalizat, ignorat de către realizatorii de emisiuni folclorice multă vreme, vreme care este ireversibilă, având convingerea că multe lacrimi a vărsat OMUL Iosif Ciocloda când studiourile televiziunilor erau frustrate de prezenţa lui, când ecranele televizoarelor colcăie de nonvalori, iar marii noştri artişti sunt daţi uitării. Tocmai ei, cei care au adus sufletul românesc, trăirile celor care vieţuiesc în spaţiul mioritic, ale purtătorilor de opincă şi iie românească, ale purtătorilor de DOR, pe marile scene ale lumii, tocmai ei, cei care, purtători de glas sublim şi vorbe meşteşugite, valori ale naţiei române, creatorii culturii naţionale, sunt excluşi din emisiunile de gen, care ar trebui să promoveze valorile naţionale.

Iosif Ciocloda a trăit o viaţă în cântec, fiind dublat de o modestie specifică celor care trăiesc în lumea satului, având alături, până în urmă cu câteva luni, pe Mărioara, dragostea vieţii lui, o sălăjeancă dedicată vieţii lângă un artist mare, dar care a plecat spre ceruri, de unde îi ascultă doina iubitului ei soţ Iosâm. Au crescut frumos doi copii, au adunat o brumă de avere şi un univers de amintiri, cu bune şi cu rele… Plecarea Mărioarei i-a răscolit şi cernit sufletul şi trăirea, pentru că Mărioara a fost raţiunea lui de a trăi. Şi, ca orice trăitor pe pământ, măcinat de boală, trăieşte cu speranţa că un redactor TV o să-i bată la poarta de acasă, din Mehadica, să îl aducă iar în lumina reflectoarelor, să îl facă să uite necazurile, să mai „întinerească” măcar pentru o clipă cântând lumii, aşa cum doar el ştie să cânte, având convingerea că publicul îl mai aşteaptă şi îl iubeşte… Cântecul lui a intrat în conştiinţa neamului, Iosif şi-a făcut din cântec frate, din doină şi-a făcut soră bună… Având buni fraţi şi surori, tot din oameni horitori, Iosif Ciocloda şi-a trăit  viaţa ca un cântec…

Radu POTORAN