Aş minţi dacă aş spune că m-am născut sărac, dar, tot aşa, aş ocoli adevărul dacă aş zice că am crescut într-o familie bogată. Cred că, totuşi, cuvintele cele mai potrivite pentru ceea ce vreau să explic ar fi că am apărut pe lume între două lumi, la fel am trăit mereu şi aşa simt că stau lucrurile şi în ziua de azi. Nici nu mă mândresc cu asta, nici nu mi-e ruşine că n-am reuşit să-mi găsesc niciodată un loc numai al meu. Îmi zic doar că aşa a fost să fie, acum e prea târziu să mai pot schimba ceva.
Sunt poate mai înclinat spre meditaţie decât de obicei, dar numai ce-am răsfoit „Calomniile mitologice” ale lui Octavian Paler, o carte pe care am citit-o mai demult, dar peste care îmi place să-mi mai arunc, din când în când, privirea. Scrisul lui îmi face bine, e melancolic şi, tocmai de aceea, mă folosesc de el în doze mici, ca de un vaccin împotriva melancoliei şi resemnării. Acum, însă, pare-se că n-am reuşit, sau poate că trebuie să mai treacă puţin timp până să-şi facă efectul.
Mă gândesc că, poate, tot de la el am învăţat că noaptea oamenii sunt mai sinceri, pentru că pe noi înşine încercăm să ne minţim mai puţin decât pe ceilalţi. Oricum ar fi, eu, unul, ştiu că noaptea îmi retrăiesc viaţa de peste zi, chiar dacă nu întotdeauna aidoma cu ce s-a întâmplat, ci mai degrabă cu ceea ce mi-aş fi dorit să fie. În ceea ce s-a petrecut mai demult nu intervin niciodată, pentru că amintirile s-au pietrificat, iar dalta mi-e prea tocită şi ciocanul mi se pare deja mult prea greu, şi nici nu vreau să fac statui din ele. Unele, de asta sunt sigur, m-ar speria.
Dar m-am îndepărtat de subiect. Semnul de carte, mă refer la „Calomniile mitologice” ale lui Octavian Paler, un şnur de mătase de culoare verde-închis, mi-a deschis volumul la pagina 112. Am căutat cu privirea rândurile care, demult, mă făcuseră să-l aşez acolo, şi le-am găsit imediat. În ele, bătrânul melancolic vorbea despre o carte pe care o citise de curând, se numea „Homo videns”, scrisă de un sociolog şi filosof italian, şi care avea subtitlul „Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”.
Mi-am amintit pe loc de ce mi se părurseră atât de importante cuvintele acelea, încât să despic volumul chiar în dreptul lor. Mi-am zis, atunci când le-am citit, că am să mă folosesc de ele cândva, mai târziu, când nemulţumirile adunate au să răbufnească şi-am să scriu despre ele. Aşa s-a şi întâmplat. Tot mai des am văzut, în ultimul timp, la televizor, tot felul de pupeze pe care presa le-a împăiat şi le-a numit vedete, cum povestesc ce viaţă grea au avut înainte de a ajunge pe culmile gloriei, chiar dacă asta înseamnă un cântec lălăit, fără nicio linie melodică şi cu nişte versuri care pe orice om cu mintea-ntreagă îl fac să se urce pe pereţi. Toate, dar absolut toate, se plâng că au făcut foamea, că au mâncat pufuleţi de trei ori pe zi, că au mâncat pâine cu muştar, ca-n armată, ori un corn muiat în iaurt, şi asta le ajungea o săptămână întreagă. Apoi, ca prin miracol, talentul lor nemărginit le-a schimbat viaţa… Eu, unul, n-am crezut o iotă din tot ce-am auzit. Una e, în realitate, nu în viaţa falsă cu care s-a îmbrăcat, fată de doctor, iar alta, din câte ştiu eu, de popă.
Cu gândul la toate astea spuneam, la început, despre cele două lumi ale mele, între care rătăcesc şi azi. Nu mi-am întors niciodată buzunarele pe dos, dar nici nu mi-am atârnat hainele scumpe în geam. N-am murit nici de foame, nici nu m-am îmbuibat, în viaţa mea. În şcoală n-am fost prost, dar nici un elev strălucit, însă am recuperat, zic eu, atunci când alţii şi-au bătut joc de ce ştiau. Mi-am văzut defectele şi am închis, deseori, ochii, când a fost vorba de calităţi.
E noapte, târziu, şi, din câte observ, orice urmă de melancolie s-a risipit. Probabil vaccinul cu Octavian Paler şi-a făcut efectul.
Adrian CRÂNGANU
