Mereu am încercat să separ ziaristul din mine, de omul care ştiu că sunt de fapt. De cele mai multe ori am reuşit, însă am mai dat şi greş, şi atunci n-a fost bine pentru niciuna dintre cele două vieţi pe care le trăiesc şi în care am vârste diferite. Într-una sunt bătrân, în cealaltă tânăr, dar cred că anii se întâlnesc, totuşi, cumva pe la mijloc şi fac pace. Aşa se întâmplă în cea mai mare parte a timpului. Acum, însă, toate vocile din mine strigă că nu mai înţeleg nimic din ţara asta, şi eu sunt perfect de acord cu ele.
În primul rând, ne-am săturat de povestea asta cu Caracalul, care ne pute atât de tare că ne ţinem mâinile la nas, şi eu şi ele. Şi nu ştiu, ni se pare nouă, sau cineva încearcă să ne arunce praf în ochi cu toată mascarada asta, nu ne dăm seama, cu atât mai mult cu cât despre ceea ce s-a întâmplat la Săpoca, unde un dement a omorât şase nebuni, nu mai suflă nimeni o vorbă. Iar pe noi ceea ce s-a petrecut acolo ne interesează mai mult decât toată neputinţa şi prostia miliţienilor, procurorilor şi a medicilor legişti la un loc. Şi o să vă spunem de ce.
Aşadar, pe vremea când locuiam singur în capul meu şi încă mai visam că o să mă trag, cu vremea, într-un post călduţ, în care să tai frunze la câini, iar noaptea o s-o păstrez pentru întâlnirea cu foaia de hârtie şi stiloul, şi, în câţiva ani, o să ajung scriitor, deci când eram mult mai tânăr mi-am zis că una dintre cărţi musai să fie despre mineri, fiindcă amintirea grevei lor din 1977 făcea să se ridice părul pe mine, iar alta, nu ştiu nici eu de ce, despre nebuni. După aia urma să mai văd eu, dar astea două trebuia neapărat să le scriu. Când am înţeles că n-am să găsesc niciodată locul vrăjit în care să nu fac nimic şi, prin urmare, nici cu nopţile la care visam n-o să mă întâlnesc, m-am gândit măcar să profit că sunt ziarist şi am coborât, pentru o zi, într-un abataj aflat la 1.100 de metri adâncime. Au fost şase ore care au ţinut cât 40 de ani şi în care, în suflet, am şi scris cartea.
Cu documentarea pentru al doilea roman lucrurile au stat puţin altfel. Mă îmbolnăvisem destul de grav, iar locul în care a trebuit să stau internat câteva luni era la o aruncătură de băţ de casa de nebuni. Şi, cum ne cam plictiseam, mai săream gardul unii la alţii. Noi ne mai distram pe seama lor, că erau săriţi de pe fix, iar ei ne considerau interesanţi fiindcă, nu ştiu de ce, le intrase lor în cap că noi am fi pe moarte şi că trebuie să aibă grijă cum se poartă, să nu ne necăjească şi mai tare. Dar aveau, mai ales, pe domeniul acela al lor, o pădurice în care îmi plăcea să mă trântesc pe spate, să mă uit la cer şi să urmăresc vârfurile copacilor care încercau parcă să se sărute sau măcar să se strângă în braţe, dar n-au reuşit. Cel puţin nu cât am stat eu pe-acolo.
În fine, toate astea le gândesc acum, dar atunci ţin minte că m-am mirat că doctorii nu sunt mai nebuni ca nebunii, cum ştiam din cărţi, din filme sau de la vecini. Pe urmă am făcut ochii mari când l-am văzut pe unul care se credea popă, citea dintr-un almanah „Scânteia” din 1988, făcut ferfeniţă, ca din Biblie, şi vântura prin aer, ca pe o cruce, un linguroi de lemn şterpelit de la bucătărie. Altul mânca ouăle fierte cu tot cu coajă, şi încă unul înghiţea halvaua cu tot cu staniol.
Când am rămas fără ţigări şi nu aveam ce să-i dau, un nebun mi-a şoptit simplu că până la ora stingerii o să fiu un om mort. L-a pus la punct Ionel, un nebun cât casa, din Pavilionul 5, care i-a explicat că-i dă una de-şi scuipă dinţii pe urechi. Oligofrenul m-a lăsat în pace, iar cu Ionel am rămas prieten.
Poate de-aceea voiam să-mi intitulez cartea „Pavilionul 5”. Cu timpul, însă, m-am tot resemnat, până când am făcut din ea un biet articol. A crescut în schimb păduricea, copacii sunt mai înalţi de cum îi ştiam, iar Pavilionul 5 s-a făcut tot mai mare, până a ajuns cât ţara care aude voci.
Adrian CRÂNGANU