Pe faianţa pervazului de sub fereastra de la bucătărie am două mogâldeţe portocalii, una mai mărişoară şi una mai micuţă, amândouă cu punctuleţe negre, ca nişte pistrui, pe spinare, de care nu las pe nimeni să se atingă. Sunt buburuzele mele, sunt, consider eu, pariul, unul dintre pariurile mele cu viaţa. Cred asta fiindcă, acum vreo lună, mi-a intrat în casă, pe lângă plasa pentru ţânţari, o altă buburuză, prima, şi, ca s-o feresc de frigul de afară, am lăsat-o acolo, pe pervaz, chiar deasupra caloriferului. Ce-o fi făcut, ce n-o fi făcut, la un moment dat n-am mai văzut-o, în schimb, după vreo jumătate de oră, am auzit o pocnitură sub talpă. Am luat cu grijă ce mai rămăsese din ea şi am aruncat-o în găleata pentru gunoi. Chiar dacă mi-am zis că, oricum, afară ar fi murit de frig, totuşi, nu m-am simţit bine la gândul că eu i-am scurtat viaţa şi aşa micuţă.
Acum vreo săptămână m-am trezit cu altă buburuză, strecurată şi ea tot pe lângă plasa pentru ţânţari, şi, ca să nu mai păţească şi ea ce-a păţit prima, am înghesuit-o într-un colţ şi i-am blocat drumul cu un creion verde, cu vârful rupt, cu care n-a mai scris nimeni de câţiva ani, pus de-a curmezişul. Acum trei zile a mai aterizat încă una, mai micuţă, aşa că acum am în ţarcul triunghiular două buburuze la care mă uit ori de câte ori am treabă prin bucătărie.
Nu cred că fac toate astea din milă, ci mai degrabă fiindcă nişte mustrări de conştiinţă mai vechi nu-mi dau pace. Am şi acum remuşcări la gândul că, pe la vreo cinci ani, am stricat două cuiburi de rândunică din veranda verişorului meu, când eram în vacanţă în Oltenia, la Maglavit. Când a văzut grozăvia, unchiu-miu abia s-a abţinut să nu-mi dea vreo trei perechi de palme, dar n-a făcut-o probabil pentru că toată lumea spunea că semăn cu el ca două picături de apă. În mine îl vedeau pe el copil, iar în el mă vedeau pe mine om matur, împlinit, cu burtă şi mustaţă şi cu carnetele de CEC pline. Mai târziu s-a dovedit că, cel puţin în privinţa mustăţii şi a ultimei părţi a profeţiei, s-au înşelat cu toţii. N-am ştiut niciodată şi, mai mult ca sigur, n-am să învăţ acum, la vârsta asta, să fac bani. În rest, nu ştiu ce să spun. Cred că am semănat măcar în privinţa ochilor şi a staturii, fiindcă amândoi păream coborâţi din fotografia din cea mai mare cameră a casei, în care era străbunicul meu Haralambie, zis Arampie, de unde venea şi porecla din sat a neamului meu dinspre mamă, un bărbat semeţ, cu cravată din mătase şi cu mustaţă ferchezuită, cu colţurile uşor răsucite în sus.
Din clipa în care am înţeles greşeala pe care am făcut-o în neştiinţa mea de copil, încerc să-mi spăl păcatele oblojind toţi mâţii, căţeii sau păsărelele care au nevoie de ajutor. Spovedania, mărturisirea a ceea ce am făcut rău atunci, chiar scriind, acum, toate astea, nu-mi sunt de niciun folos.
Chiar dacă poate nu pare, rândurile astea le-am înjghebat greu. Sunt răcit, abia am reuşit să mă ridic din pat şi să stau în fund, mă simt de parcă aş avea vată în cap şi gândurile abia mi se mişcă, întunecate. Dacă ar fi să mă iau după apocalipsa din Sănătate trâmbiţată de Raed Arafat, pentru mine s-ar putea să vină sfârşitul. Eu nu am 10 milioane de euro să-mi cumpăr un sirop de tuse. Dar o să mă las de fumat şi o să renunţ la cafea şi, dacă o să-mi ajungă salariul pe o lună, o să cumpăr un sfert de pastilă de aspirină şi un sfert de paracetamol pentru mogâldeţele mele portocalii, care au început să-şi tragă năsucurile şi să strănute, şi o să le fac bine, pe urmă pot să mor. E pariul meu cu viaţa. Poate ultimul.
Adrian CRÂNGANU