Get Adobe Flash player

Uit


În ultima vreme m-a tot frământat un gând. Era ceva ce-mi trezea un soi de nelinişte, sau mai degrabă de nemulţumire că nu pot să-mi dau seama despre ce e vorba, până când brusc, într-o bună zi, am înţeles: mi-am amintit că am început să uit. Tot mai des şi tot mai multe lucruri pe care ştiam că trebuie să le fac se iveau pe nepusă masă din adâncul memoriei, uneori prea târziu ca să-mi mai fie de vreun folos. Am încercat şi încă încerc să mă conving singur că nu vârsta e de vină, fiindcă nu sunt chiar atât de bătrân ca să mi se întâmple aşa ceva, ci oboseala şi chinul la care-mi supun câteodată creierul, obligându-l să ţină minte toate câte se petrec în jurul meu şi despre care trebuie să scriu cu cea mai mare atenţie. E deja atâta informaţie în preajma mea, încât cred c-aş putea să umplu câteva minţi luminate cu ea, în fiecare zi.
Pe urmă, mai e ceva. De ce să n-o recunosc, pe mine uitarea m-a fascinat întotdeauna. Nu sunt sigur, dar cred că prima care m-a făcut să vreau s-o înţeleg a fost mama. Cum, necum, într-o zi m-am pomenit că-mi spune Bogdan, aşa cum îl cheamă de fapt pe nepotul meu, băiatul sorei mele. Am făcut ochii mari, dar nu i-am zis nimic. Peste vreo săptămână, am aflat că pe el l-a strigat de câteva ori Adrian, drac împieliţat, când a făcut câte o boroboaţă, şi amândoi ne-am umflat de râs pe chestia asta. Ceva mai târziu nici măcar n-am mai zâmbit, când femeile cu care-şi pierdea vremea la banca din faţa blocului n-au mai înţeles nimic din poveştile ei, şi cum tot ea se supăra cât sunt de proaste, mai întotdeauna discuţiile se sfârşeau cu o ceartă zdravănă. Acum, nu ştiu dacă mama chiar uita de la mână pân’ la gură, sau doar încurca lucrurile din neatenţie. Ştiu doar că, indiferent care o fi fost cauza, mi-am dorit să nu-i moştenesc meteahna.
Mult timp, se părea că aşa o să şi fie. Am avut o memorie de care m-aş fi lipsit cu cea mai mare plăcere, mai ales atunci atunci când voiam să uit întâmplări care mă răneau. Nu zic că nu mi-a şi folosit. De exemplu, la ziarul la care am lucrat în primii ani, un ziar pe plumb, cum îi spuneam noi, fiindcă rândurile nu se redactau la calculator, ca acum, ci se turnau în plumb, la linotip, aveam o cutie mare, din carton, în care ţineam fotografiile adunate în redacţie de la începuturile ei. Erau, acolo, cred, vreo 2.000 de poze, iar eu le ştiam pe toate. Era de ajuns să mă întrebi dacă avem cutare sau cutare om politic, uzină sau clădire, orice, şi eu răspundeam pe loc.
Şi n-a fost doar asta. Eram în stare să spun nu doar în ce lună şi, aproximativ, în ce zi apăruse vreun articol în urmă cu cinci ani, de pildă, dar ştiam exact şi în ce pagină. Nu mi se părea ceva deosebit, îmi ziceam doar că Dumnezeu m-a înzestrat cu o memorie bună în schimbul defectelor cu care m-a blagoslovit, tot mai puţine şi ele, parcă, pe zi ce trece.
Ca nişte clipiri de pleoapă, văd, în schimb, apoi uit imediat, fiindcă aşa vreau eu, pe urmă iar văd şi uit pedepsele la care mă supunea tatăl meu când mă prindea că citesc în loc să-mi fac temele ori să meşteresc cu el prin beci te miri ce drăcovenie inventată de el şi făcută din resturi găsite pe la gunoi sau în jurul blocului, instalaţie pe care n-o foloseam niciodată, fiindcă nu era bună de nimic.
Încerc să uit toate astea, şi uneori reuşesc, poate pentru că se spune că creierul se luptă să ardă toate amintirile dureroase, ca să se apere, şi să mă apere, în acelaşi timp, şi pe mine, să n-o iau razna. Dacă e aşa, atunci cred că prietenul din capul meu ar face bine să pârjolească toată istoria din ultimii 30 de ani a ţării ăsteia.
Mă încrunt niţel, privesc mirat, peste ochelari, la ecranul calculatorului, şi încerc să-mi amintesc ce-am vrut să spun, de fapt, în articolul ăsta.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un răspuns

Traducere