O călătorie în peisajul generos al vetrei îndrăgite te îndeamnă, în oricare anotimp, nu doar să aduni şi să depozitezi în memorie impresii, ci să şi disociezi imediat între ieri şi azi, să faci referinţe ce ţi se impun de la sine prin forţa imaginilor revelate privirii, pentru ca, apoi, să descoperi, în minte, farmecul şi puterea semnificaţiilor.
O călătorie cu ochiul şi gândul într-o zi de toamnă, pentru mine dobândeşte ceva în plus, dobândeşte un simbol cu adânci reverberaţii în istoria şi devenirea locurilor.
Am privit amiaza soarelui şi liniştea amurgului. M-am oprit în faţa holdelor unde porumbul a fost recoltat acum. Oamenii satelor stau toamna de vorbă cu pământul. Zorii următoarei dimineţi le dau puteri noi în acest anotimp. Toamna se leagă de noi, îşi apropie obrazul de ţarina coaptă.
La Obreja, privim acum pâinea coaptă ca o doină, ca o rază de soare. Îmi place să scriu despre pâinea noastră bănăţeană, cum scriu despre Patrie, cum scriu despre izvoare şi munţi, cum scriu despre flori şi iubire. Pâinea este iubirea noastră cea de toate zilele şi va fi mereu cântecul şi crezul nostru.
Grădinile se lasă acum colindate de vânt. Noaptea, dacă-ţi apropii urechea de sat, îl simţi fără glas, fără mişcare. Chiar şi păsările le vezi rar zburând. Îşi ţin şi ele aripile apropiate de pământ.
E toamnă. Toamnă bănăţeană bogată şi caldă. Sună bronzul în frunzele căzute pe covorul teluric. Dimineţile aleargă din sat în sat, cu şoaptele lor curate. Holdele se rotesc în jurul meu, dornice de soarele ce apare învăluit într-o ceaţă opalină. Din când în când, deasupra se înalţă drumurile norilor, tăcute şi impozante în albul lor imaterial.
Orele se sting sub cer, ca nişte picături de cerneală. Imaginile lumii trec peste aceste pământuri cu distanţe mici între ele. Satul le spune „Bună dimineaţa!” când zorii abia prind aripi şi îşi încearcă puterea ca un foc ce începe să ardă sub cerul albastru sticlos. Le spune „Noapte bună!” când umbrele serii pătrund cu nerăbdare şi nelinişte în casa noastră de la capăt de ţară.
Privesc acum livezile care nu demult miroseau a mere şi struguri. Nu mai sunt nici ele, a venit sorocul strângerii lor. Totul a fost un cântec de inimă.
Noiembrie, pagină de brumă cu stele despicate în calea inului meliţat în munţii întorşi de urşi la izvoarele câmpiei. Stă acum ascuns, între tufe de mure, cu ochii limpezi ca negura de orhidee. Doar gutuii au fructele, în acest anotimp, ca nişte felinare bătute de nenoroc sau ca pumnii cuiva în clipe de mânie.
Îşi face loc de acum tot mai vertiginos, printre arbori, mai ales, anotimpul toamnei, când iasomia se urcă în icoană. Doar gutuii rămân nesărutaţi pe suflet.
Doinel PUIU MĂRGINEANU
