Sunt momente în viaţa mea pe care vreau să le uit. Nenumărate. Pe unele am reuşit să mi le şterg din memorie, pe altele nu, şi alea mă mai chinuie din când în când, însă am observat că tot mai puţin, pe măsură ce anii trec. Sunt însă şi amintiri pe care le preţuiesc, şi mai sunt şi din acelea pe care le consider necesare şi pe care le folosesc atunci când am nevoie de un termen de comparaţie, şi pe acestea mă străduiesc, atât cât îmi stă în puteri, să le păstrez. Iar dintre acestea, două rămân în capul listei de care nu mă despart niciodată, pentru că mă fac să mă bucur în fiecare clipă că încă e bine. Că încă e pace.
Amândouă au legătură cu armata. Ştiu foarte bine că pentru orice bărbat fiecare minut petrecut acolo e un izvor nesecat de întâmplări care merită povestite în cel mai mic amănunt, şi din păcate nici eu nu m-am putut dezbăra de obiceiul ăsta prost, oricât mi-am promis că n-am să mai fac asta, însă acum parcă văd lucrurile niţel altfel. Adică vreau să spun că, într-un an şi patru luni, eu am făcut două războaie mici, de câte o zi fiecare. Sau cel puţin aşa am crezut atunci.
De la primul dintre ele au trecut exact 40 de ani. S-a întâmplat în martie 1982, iar eu eram răcan la Batalionul de grăniceri din Sighetu Marmaţiei. Eram în perioada de instrucţie, ziua ne omorau în poligon cu salturile înainte şi culcaturi, iar noaptea ne tocau nervii cu alarme, ca nu cumva să dormim degeaba. Ca să vă faceţi o idee cam cum stăteau lucrurile, vă spun că eu, dacă ar fi să fac, aşa, o medie, am avut mai mereu în jur de 80 de kilograme, şi cu toate astea n-am fost niciodată gras. Atunci, în martie ’82, aveam 68 şi arătam ca un schelet ambulant, şi mintea cred că-mi era la fel de străvezie. Într-o noapte, după ce a sunat semnalul alarmă pe la ora 3, am îngheţat când l-am auzit pe locotenent bântuind pe coridoare şi răcnind ca un apucat „Ştefan cel Mare”. Pentru noi, astea trei cuvinte însemnau un singur lucru – război. Ne-au dat raniţe, ne-au dat gloanţe şi ne-au dat pentru prima dată căşti din metal, şi ţin minte că, uitându-mă în oglindă, nu m-am mai recunoscut cu ea pe cap. Mi s-a părut că sunt altcineva, şi cred, acum, că şi eram. Ne-au scos pe platoul unităţii şi am stat aşa vreo şase ore. Am stat aşa, vreo 600 de oameni, fără să scoatem un cuvânt, până pe la 9, când a venit un căpitan şi ne-a spus că satelitul rusesc care o luase razna de pe orbită şi trebuia să ne pice-n cap sau, dacă ar fi căzut la americani, să declanşeze al treilea război mondial, s-a prăbuşit în Atlantic. A fost prima oară când m-am dus de drag să fac salturi şi culcaturi în poligonul de la Vadul Izei.
Al doilea război a avut loc câteva luni mai târziu. A fost un marş de 54 de kilometri, dus-întors, între Sighet şi Ocna Şugatag. Trebuiau să-l facă toate contingentele, era cireaşa de pe tortul perioadei de instrucţie. Înarmat până-n dinţi, raniţa avea vreo 25 de kilograme, restul echipamentului şi arma încă vreo 20, la care mai pun de la mine vreo zece kile de ploaie îmbibate în manta, am luat-o de nebun pe traversele căii ferate, fiindcă în mintea ofiţerilor drumul era minat până-n măduva oaselor. Norocul nostru că, la fel ca în războiul din Ucraina, românii întâlniţi în drum ne-au dat ajutoare, ce-au putut şi ei – mere, nuci, plăcinte şi pălincă. Puţin înainte de a porni la asaltul oraşului, ne-am trezit mitraliaţi de pe dealuri, aşa că a trebuit să ne anihilăm inamicii, gărzile patriotice care ne omorau de zor. Prietenoşi, duşmanii, uzi şi ei ciuciulete, ridicau mâinile de după copaci, ca să-i împuşcăm mai repede, pe urmă, morţi deja, ne-au dat de pomana lor bidoanele cu pălincă, aşa că numai bine am coborât dealul mai mult pe fund decât pe picioare.
Până la urmă, cam tot aşa, am cucerit şi oraşul. Ocna Şugatag a fost, cred, Stalingradul meu. Primul şi, sper, şi ultimul.
Adrian CRÂNGANU