Spre sfârșitul secolului XX
Azi, în timp ce-mi răsfoiam gândurile, mi-am adus aminte că nu demult am vorbit aici despre cum am pierdut lupta cu dorința de a mai scrie vreodată, când o fi, o carte. În planurile mele, asta s-ar fi putut întâmpla când aș fi ieșit la pensie și mi-aș fi putut găsi liniștea de care știu că aș avea nevoie pentru așa ceva. Dar înainte de asta – mai ziceam eu în articol –, mi-aș lua o pauză de vreo șase luni în care să nu fac absolut nimic, o convalescență lungă, după boala și mai lungă și grea care s-a numit presa, și care, dacă mă uit în urmă și sunt cinstit cu mine însumi, mi-a adus mai multă suferință decât bucurii. Dar, chiar și așa, dacă ar fi să dau timpul înapoi și să-mi mai aleg o dată meseria, tot asta aș vrea să fac. Am avut mai multe motive s-o părăsesc decât să rămân cu ea, și totuși n-am trădat-o, chiar dacă ea n-a fost întotdeauna cinstită cu mine și uneori ne-am mai certat. A fost, probabil, o dragoste cu năbădăi. Acum ne înțelegem ceva mai bine, dar asta cred că doar fiindcă am îmbătrânit și-am obosit amândoi, și nici nu mai avem atâtea pretenții unul de la celălalt.
Ca să revin, pentru că, cu atâtea explicații, m-am cam îndepărtat de la firul poveștii, concluzia acelui editorial era că nu merită să mă irosesc în scris, fiindcă pur și simplu, în câţiva ani, nu va mai avea cine să mă citească. Îi cunosc bine pe scriitori, cândva am făcut și eu parte din gașca asta, dar asta a fost demult, și știu că deja nu se mai citesc nici măcar ei între ei. Sunt vremuri care știam că au să vină, dar pe care speram să nu le apuc. Timpul, însă, n-are vârstă, aleargă ca la 20 de ani și m-a prins deja din urmă, ba chiar se îndepărtează în grabă și se face tot mai mic, cât un punct. Dar, cât totuși îl mai văd, e încă bine.
Apoi, cred că la doar câteva zile de la gândurile astea, am avut nenorocul să stau un pic între câțiva tineri. Eu n-am vorbit, și n-am să spun nici acum altceva decât că am hotărât, atunci, pe loc, că o asemenea generație nici nu merită o carte. Nici măcar o pagină, nici măcar două rânduri. Și-atunci, mai bine stau eu liniștit la pensie, fumez cât vreau, beau cafea după cafea și trăncănesc cât și cu cine am chef.
Dar, cu toate astea, m-a bătut totuși gândul că poate sunt eu afurisit și i-am judecat prea aspru pe copiii ăia. Pe cei care, spunea parcă un sociolog sau așa ceva, la televizor, că pleacă pe capete din țară și nu mai privesc înapoi, și au toate motivele să facă asta. Aici nu-l contrazic. Poate că, pe-atunci când fugeam la fel de iute ca timpul care acum se uită la mine peste umăr, și eu m-aș fi dus unde aș fi văzut cu ochii. N-am vrut, însă, dintr-un milion de motive, dar cel mai important a fost, poate, că lucrurile n-au stat nici pe departe atât de groaznic cum stau azi. Era rău și-atunci, chiar foarte rău, consideram eu, dar era minunat față de cum e azi.
Iar lor, tinerilor ăstora, nu le-aș da nici măcar două rânduri din cartea pe care oricum n-am de gând s-o scriu, fiindcă e și vina lor că țara asta a ajuns de nelocuit. Eu mi-am făcut revoluția, deci datoria față de ei, în stradă, în 1989. Ei trebuiau doar s-o întrețină, din patru în patru ani, la vot. Iar eu nu țin minte să fi văzut vreunul, vreodată, la urne, așa cum nu i-am văzut cu o carte în mână. Dar poate că dacă acum 33 de ani am fi avut și noi telefoane mobile, Decembrie ’89 n-ar fi existat.
Și atunci, eu, în loc să scriu niște biete articole de ziar, aș fi ajuns poate un mare prozator, așa cum visam când eram mic, și în cărțile mele mi-aș fi imaginat cum ar fi fost dacă poporul ăsta ar fi avut curajul să se răzvrătească vreodată. Într-un mijloc de decembrie, spre sfârșitul secolului XX, să zicem.
Adrian CRÂNGANU