Get Adobe Flash player

Specialii


Sunt întâmplări pe care, oricât aş încerca, nu reuşesc să mi le şterg din memorie. Cu unele nici n-aş vrea să se întâmple lucrul acesta, şi astăzi tocmai despre o asemenea amintire vreau să povestesc. O să vedeţi la sfârşit de ce.
Dar o să încep aşa: nu cred că i-am iubit vreodată pe mineri. Nici nu i-am urât. De fapt, când eram mic, îmi era cam frică de ei, fiindcă în a doua sau a treia vacanţă pe care am petrecut-o la Anina l-am văzut pe unchiul meu şi pe colegii lui ieşind din tunel murdari din cap până-n picioare şi cu feţele mânjite cu negru, şi mi-au cam tremurat nădragii pe mine.
Puţin mai târziu, m-a încercat un soi de respect pentru ei. M-am dus o dată cu verişoara mea puţin mai mare decât mine în cimitirul acela de la intrarea în oraş, pe partea stângă, să adunăm melci. Atunci am văzut monumentul acela mare cât un căsoi, pe care scria, pe nemţeşte, „Hier Ruhen Die Opfer Der Grubenkatastrophe Vom Juni 1920”, iar dedesubt, pe patru coloane, se înşirau 217 nume, ale celor dispăruţi în cel mai mare dezastru din minele din sud-estul Europei, din toate timpurile.
Pe urmă, respectul mi s-a transformat în altceva, n-aş putea să spun exact în ce anume, în 1990, la mineriade. Am încercat să-i înţeleg, dar a fost peste puterile mele s-o fac. Mi-am zis atunci că, dacă m-aş pune în locul lor, chiar şi pentru o singură zi, le-aş putea găsi măcar o scuză. De aceea, dar şi din curiozitatea care nu-mi dădea o clipă pace, m-am hotărât să cobor în mină şi să scriu un reportaj.
Cred că în 2003 s-a întâmplat asta. M-am dus la directorul minei de la Anina şi i-am spus ce vreau. Eram încălţat cu tenişi, iar pe mine aveam blugii şi un tricou negru, fiindcă era vară. Cineva mi-a adus de la magazie alte haine – izmene subţiri, salopetă, pufoaică, cizme de cauciuc, pe lângă care am mai atârnat la centură bateria lămpii, şi mai o chestie, dar nu mai ţin minte ce, şi, pe cap, o cască albă. A trebuit să-mi las ţigările şi bricheta pe biroul directorului, iar fotoreportera mea, o fătucă de vreo 22 de ani, a trebuit să explice ce blitz avea la aparat, ca să nu ne arunce, din greşeală, pe toţi în aer.
Liftul a coborât ca o piatră şi m-am trezit cu inima în gât. După ce am schimbat trei lifturi, am ajuns la 1.100 de metri, cea mai mare adâncime din Europa la care încă se mai exploata cărbune. Era cald, eram ud până la piele, şi urechile îmi ţiuiau de parcă trecea trenul prin ele. Prin abataj, uneori apa ne ajungea la buza cizmei. Acolo am înţeles că legendele sunt aproape adevărate, când am întâlnit mineri lucrând doar în chiloţi şi singurele lucruri albe pe ei erau ochii şi dinţii. O explozie deasupra noastră, am uitat să spun că erau şi doi ingineri cu noi, a făcut să-mi vibreze ficatul şi inima, iar printre traversele de deasupra noastră să se scurgă bulgări de huilă. Cineva m-a întrebat, din beznă, dacă sus plouă sau e soare. Pe urmă a început să ţiuie un aparat. Era detectorul de gaze al unuia dintre ingineri.
În lift, la urcare, am întrebat cât câştigă un miner. Inginerii au spus că-mi zic, dar să nu scriu în ziar. N-am scris. Oricum, n-aş fi lucrat acolo nici pentru zece pensii speciale. Am ajuns la redacţie, mi-am scris articolul, iar după ce l-a citit, redactorul-şef m-a strâns în braţe. A fost prima şi ultima oară în viaţa mea când am considerat că laudele mi se cuvin. Acasă, o săptămână încheiată, şerveţelele în care îmi suflam nasul erau negre…
Iar oamenii aceia despre care am scris uneori mai şi mor la datorie. Asta e lumânarea specială pe care le-o aprind, târziu, celor şase mineri pe care, poate, i-am văzut atunci, când cu reportajul, şi care, în ianuarie 2006, au fost înghiţiţi de pământul care, pentru asta, cred că şi-a cerut iertare de la Dumnezeu.
Adrian CRÂNGANU

Traducere
Slovensky Med
Ultimele articole
Servicii deratizare Transal Urbis


Servicii Transal Urbis