Că-mi place sau nu, războiul din Ucraina îmi mai bântuie, din când în când, gândurile. Iar atunci când se întâmplă asta, nu pot să nu mă întreb cum ar fi dacă toată nebunia asta ar face, cumva, un pas la stânga pe hartă şi ar veni peste noi. Fiindcă am eu nişte semne de întrebare, dacă lucrurile ar lua o aşa întorsătură. Mă rog, atât cât ştiu şi cât pot, ca războiul să ne lase în pace. Nu o fac de frică, sau cel puţin nu cred, fiindcă în privinţa asta chiar nu vreau să-mi pun imaginaţia la încercare, ci dintr-un milion de alte motive, dintre care despre două mi-am propus să vorbesc, pentru că ele sunt cele care mi-au ridicat primele semne de întrebare despre care am pomenit.
Şi prima ar fi drona aia prăbuşită, nu demult, pe undeva prin Ardeal. Acum nu ştiu dacă a fost frumos ce-am făcut, dar pe mine m-a bufnit râsul când am văzut-o la televizor, cu atât mai mult cu cât toată suflarea, civili şi generali cocoşaţi de stelele de pe epoleţi, se uita la ea ca la o farfurie zburătoare venită de prin cine ştie ce colţ al Universului cu intenţia clară de a ne căsăpi pe toţi, până la ultimul. Mi-a fost de ajuns să arunc o privire ca să recunosc un prăpădit de aeromodel, din alea din care, prin clasa a patra, cred, mă chinuiam să construiesc, din bucăţele de lemn şi cu clei, la Casa pionierilor.
Al doilea subiect despre care mi-am propus să vorbesc este soldatul NATO căruia i s-a şterpelit mitraliera. Nu m-aş băga în discuţie dacă nu m-aş pricepe, dar cred că pot să spun, fără să greşesc prea mult, că garda a fost a doua mea meserie. Ştiu foarte bine că, de când am făcut Armata, au trecut mai bine de 40 de ani, dar am învăţat că regulamentele militare, ca şi dogmele bisericeşti, nu se schimbă niciodată.
Aşadar, am făcut şase luni de gardă permanentă, din aia cu trei ore post, şase somn, deci cam ştiu despre ce vorbesc. Am făcut gardă şi cu cinci gloanţe, şi frontieră, mai târziu, cu 60 de cartuşe după mine, dar niciodată, absolut niciodată, nu mi-am lăsat puşca din mână. Şi nici nu m-am jucat cu consemnul, cum le zice obligaţiilor pe care le ai în post. Poate doar o dată, şi dacă îmi rămâne spaţiu am să povestesc, dar în rest, oricât oi fi fost eu de fluşturatic la 19 ani, nu m-am abătut cu o literă de la regulamente.
Aşa că n-am prea priceput eu ce căuta soldatul ăla cu arma încărcată într-o încăpere. Prima oară când am făcut greşeala asta, cred că eram în a doua zi de gardă, am luat un şpiţ în fund de la un locotenent şi o palmă după ceafă de la un căpitan. De-atunci n-am mai călcat în străchini. N-aş fi lăsat-o să se apropie la mai puţin de zece metri nici pe mama dacă ar fi venit la unitate, nu i-aş fi dat arma nici lui tata dacă ar fi vrut să se uite la ea, şi băgam cartuş pe ţeavă dacă soră-mea încerca să treacă graniţa. Atâta de disciplinat mă făcuse Armata.
Acum serios, chiar n-am călcat pe bec decât o dată, şi nu în gardă, ci în frontieră. Eram împreună cu un coleg şi, chiar lângă fâşie, era o mină de mercur în care trei ingineri veniţi de la Bucureşti făceau prospecţiuni. Am intrat în vorbă cu ei, cum scria la regulament, ei au scos pălinca, şi numai bine, după două ore, nu ne-am mai putut ţine pe picioare. Ca să nu ne pierdem pistoalele mitralieră până la pichet, oamenii ni le-au legat peste piept cu sârmă, ne-au înfăşurat ca pe bobine, au scos busola, ne-au arătat direcţia sud-vest şi ne-au împins de la spate ca să putem să ne urnim din loc.
Nici azi, după 40 de ani, nu ştiu cum am ajuns la pichet. Camarazii mi-au povestit şi ceva despre un cal, dar nu i-am crezut. Ce-mi amintesc e că mina era în dreptul localităţii Bixad, la graniţa cu Ucraina de azi. De unde şi semnele mele de întrebare.
Adrian CRÂNGANU
