Credeam că n-o să vorbesc niciodată despre ceea ce am să povestesc în continuare. S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă şi, chiar dacă uneori am vrut să scriu despre toate astea, am reuşit să mă opresc întotdeauna la timp. Acum, însă, o să mă folosesc de amintirile acelea, pe de o parte ca să scap de apăsarea lor, iar pe de altă parte ca să nu repet ce-au scris atâţia alţii înaintea mea despre coronaviruşi, despre ce ravagii fac DIICOT şi Anticorupţia la Caransebeş, în Caraş-Severin şi la Bucureşti. Am obosit să văd atâta sânge politic pe pereţi.
Nu că n-aş putea să scriu şi eu despre toate mizeriile astea. Pot foarte bine, şi chiar am făcut-o, mai demult, ce-i drept, dar am dat şi eu de pământ cu primari şi parlamentari, şi-ncă rău de tot. N-am lovit însă niciodată cu ură, nici măcar cu sete, ci doar le-am scos la lumină, din dosarele pe care le-am avut întotdeauna în faţă, ticăloşiile, şi nimic mai mult. Atunci a fost prima dată când m-am simţit obosit, fiindcă nimeni n-a păţit, niciodată, nimic. Adică ba da, am fost eu înjurat şi ameninţat în fel şi chip. Când am văzut asta, am lăsat-o şi eu mai moale, şi nu de frică, ci doar de lehamite. Anii au trecut, iar eu, cel puţin în editoriale, am încercat să dau cititorilor ceva ce aminteşte mai degrabă de literatură decât de ziaristică, o linguriţă de desert după friptura în sânge cu care îi îndoapă restul presei la micul dejun, la prânz, şi mai ales la cină. Dar poate cel mai important motiv pentru care azi nu mă simt în stare să mă iau de cineva e sentimentul de zădărnicie care a pus stăpânire pe mine în ultimul timp, fiindcă trăiesc cu impresia că la Curtea Constituţională, Dumnezeu nu e altceva decât un simplu argat.
Dar vorbeam despre o întâmplare pe care mereu am vrut s-o uit. Am crezut că, dacă nu mă mai gândesc la ea, o să se şteargă singură, ca atâtea altele pe care nu mi le-am dorit printre amintiri. Nu sunt sigur, dar cred c-au trecut 14 ani de-atunci. Fata despre care vorbesc numai ce terminase liceul şi se angajase secretară la redacţia unde eu eram adjunctul şefului cel mare. La început, ascundea faxuri şi făcea ştiri din ele, în loc să le dea redactorilor, aşa cum ar fi trebuit. Pentru că eu eram băiatul bun, mi le aducea mie. I-am explicat că nu e bine ce face, dar cam cu jumătate de gură, fiindcă până atunci nu mai văzusem la nimeni atâta ambiţie, tupeu frumos, pentru că era o hoaţă pe care nu te puteai supăra nici dacă-ţi fura visele, şi nici dorinţă mai mare de a ajunge ziarist. La un moment dat cred că mi-am zis chiar că, dacă ar fi fost să am o fată, ca ea mi-ar fi plăcut să fie.
În fine, am ajutat-o cât am putut de mult şi până la urmă, asta însemnând după vreo şase luni, patronul ziarului a făcut-o redactor. A fost cel mai bun şi mai ascultător dintre câţi am avut vreodată. Simţea, probabil, că-mi e datoare şi, până în ultima clipă, a făcut tot ce a putut ca să se revanşeze.
Într-o zi, peste încă vreun an, m-a prins şi nervos, şi înjurând de mama focului un partid despre care trebuia să scriem de bine, când lucrurile cu el stăteau exact pe dos. I-am spus patronului la telefon că refuz, chiar dacă mă dă afară, şi am închis. Atunci, ea a clătinat din cap şi mi-a zis că am greşit. I-am explicat că e vorba de principii, nu de altceva. M-a privit nu ştiu cum, a ieşit din birou, iar eu am tras, cât am putut de tare, un şut în coşul de gunoi. Peste două săptămâni, s-a înscris în acel partid şi a plecat din redacţie.
Acum, că am scris despre asta, simt iarăşi gustul dezamăgirii, şi gâtul mi s-a uscat de la ţigări. Aş bea un pahar cu apă, dar cred că mai întâi ar trebui să-ntreb Curtea Constituţională: domniile-voastre, se poate?
Adrian CRÂNGANU