Săritura iepurelui


Adrian CRÂNGANU

Poate că mă repet, dar mai spun o dată: prin natura meseriei, eu sunt nevoit să circul foarte mult. Pe jos, dar, cel mai adesea, cu maşina. Şi în drumurile mele intru în vorbă, sau măcar în contact, cu tot felul de oameni. Uneori, când sunt îngândurat, doar ascult, alteori mă amestec în discuţia celor din jurul meu. Trece şi timpul mai repede, şi – am constatat asta în timp – e incredibil cât de multe foloase poţi trage de pe urma unor discuţii aparent întâmplătoare cu un şofer care te ia la autostop. Începând cu faptul că, mai întotdeauna, dacă-i eşti simpatic, nu-ţi ia niciun leu, şi terminând cu încheierea unor mici afaceri. Pentru că niciodată nu ştii de unde sare iepurele şi cu cine stai de vorbă. Mie, cel puţin, mi s-au întâmplat de foarte multe ori, şi una, şi alta.

Săptămâna trecută, veneam de la Reşiţa la Caransebeş, tot aşa, cu autostopul, cu şoferul şi încă un tânăr, cred că niciunul nu avea mai mult de 23 de ani. La un moment dat, pentru că bâjbâiau copilăreşte în jurul unui subiect pe care eu îl cunoşteam foarte bine, m-am amestecat în discuţie şi le-am explicat cum stăteau lucrurile în cazul despre care vorbeau. Apoi ei şi-au dezlegat limbile şi am început să vorbim vrute şi nevrute, dar mai ales – şi asta cred că a durat jumătate din drum – despre cât e de dezvoltat Caransebeşul faţă de Reşiţa. Pe urmă am vorbit despre cum trebuie să dai şpagă profesorilor la facultate şi medicilor în spitale, pe cazuri concrete, fiecare povestind din propria experienţă.

Când, în sfârşit, le-am spus cu ce mă ocup, m-au întrebat ce părere am despre politicieni. Iar eu n-am găsit alt exemplu mai bun decât să le povestesc cum a reuşit unul dintre aceştia să omoare, cu sânge rece, un ziar. Cel la care am lucrat înainte de ,,7 zile”. Şi le-am spus cum ne-a cumpărat şi cum, de a doua zi, n-am mai ieşit pe piaţă, cu toate că era un cotidian. Ne-a tot dus cu zăhărelul – şi, trebuie să mărturisesc, era atât de convingător încât la început am căzut şi eu în capcana vorbelor lui – vreo trei luni, vreme în care nimeni nu a luat un leu salariu. Eu eram redactor-şef, dar cu timpul m-am transformat într-un fel de lider de sindicat care-l căuta la telefon de două ori pe săptămână ca să-i ceară banii pentru toată redacţia. Îmi spunea, de fiecare dată, aproape cuvânt cu cuvânt, acelaşi lucru: că peste două zile avea să vină cu două genţi de bani, una pentru a achita datoriile la tipografie şi una cu salariile noastre restante, şi că într-o săptămână urma să ieşim, negreşit, din nou pe piaţă. Dacă ar fi fost după el, ar fi venit chiar a doua zi, numai că nu putea, fiindcă trebuia să plece la Bruxelles, trimis de domnul X (şi aici, rostea, complice şi misterios, numele preşedintelui unui mare partid).

Cei doi tineri m-au întrebat dacă nu cumva omul cu pricina era din Caraş-Severin şi investise mai demult şi într-o staţiune din care, acum, s-a ales praful şi pulberea. Am dat din cap că da, era de loc de aici şi, investise, şi încă cu surle şi trâmbiţe. Apoi au mai vrut să ştie dacă până la urmă ne-am recuperat banii pe care ni-i datora. Am dat din cap că nu. Niciun leu, măcar. Poate de aia, poate din altă cauză, nu ştiu, dar la coborâre şoferul mi-a zis că nu-i datorez nimic pentru drum. Palidă consolare pentru ceilalţi bani pierduţi, dar, aşa cum spuneam la început, niciodată nu ştii de unde sare iepurele. Poate data viitoare…