România SRL



Într-un fel, mi-aş dori să scriu şi azi, aşa cum fac de obicei, despre ceva anume, adică despre un singur lucru pe care să-mi vărs năduful ăsta pe care uneori îl simt cum mă gâtuie, iar alteori mă lasă sleit de puteri, depinde doar de emisiunile la care mă uit la televizor, dar se întâmplă atâtea în jurul meu încât chiar nu ştiu cu ce să încep, la ce să mă opresc mai întâi. În plus, toate se petrec la o viteză cu care nu pot să ţin pasul, am verificat asta, dacă seara aş scrie ceva, s-ar putea ca dimineaţa să nu mai fie valabil, aşa că nu risc şi o să vorbesc despre altceva.
Mi-a venit în ajutor o întâmplare petrecută acum exact cinci zile, când, după ce mi-am cumpărat bilet, am ieşit din clădirea gării şi-am luat-o peste linii spre vagonul care mă aştepta cu uşile deschise. În timp ce mă gândeam dacă mai am timp să fumez o ţigară pe peron, am observat o mogâldeaţă îmbrăcată în vestă verde, care, în genunchi, smulgea cu mâna iarba răzleaţă crescută la capătul traverselor, aşa cum făceam eu când, copil, adunam material pentru cuibul Iepuraşului de Paşti. Am alungat repede gândul care mi se părea total nepotrivit şi, până să ajung la tren, am trecut pe lângă un alt ceferist care a întrebat-o, mirat, pe femeia îngenunchiată, ce dracu făcea acolo. Răspunsul ei a fost la fel de simplu: am ieşit la păscut, ce, nu se vede?
Nu mi-am mai aprins nicio ţigară. Am urcat, am aruncat, fără să vreau, o privire în veceu, fiindcă uşa nu se închidea, pe cea de la compartiment abia am reuşit s-o împing până la capăt şi am încercat să cobor geamul, fiindcă mirosul îţi muta nasul din loc, însă, oricât m-am agăţat cu toată greutatea de el, nu a mers. În cele din urmă m-am aşezat la fereastră şi-am privit afară, în gol, spre femeia care încă smulgea iarbă, dar se mutase puţin mai încolo, şi m-am gândit, a nu ştiu câta oară, că România e ţara în care nimic nu merge. Mi-am adus aminte că, în urmă cu doar o zi, am fost la un ghişeu să-mi actualizez nişte acte. M-am dus înarmat până-n dinţi, cu vreo cinşpe documente, m-am gândit că mi-am făcut bine temele, ca să nu mai fiu pus pe drumuri, dar funcţionara, cu o obrăznicie nemărginită şi ascunsă în spatele unui geam gros de un metru, probabil ca să nu poată să-i tragă cineva un pumn, mi-a zis că-mi mai trebuie trei. Atunci am măsurat geamul din priviri şi aşa am putut să spun exact cât are, i-am întors spatele şi am plecat.
Pe urmă, tot în tren şi tot nemişcat, chiar dacă ora la care trebuia să plecăm trecuse, dar aşteptam ceva şi nimeni nu ştia ce, m-am mai gândit că nouă nici grevele nu ne ies cum trebuie. Nu ne pricepem la ele, cum nu ne pricepem la nimic. Nu ştiu nici când să spunem da, nici când să spunem nu. E una dintre bolile pe care le avem în sânge. Iar profesorii ar cam fi trebuit să treacă pe la colegii lor bugetari, doctorii, să-şi facă analizele. Cât despre guvernare, prefer să nici nu vorbesc. Nu mai am ce.
Şi mai ceva. Într-o Românie în care lucrurile ar fi mers cât de cât, regele Charles n-ar fi fost întâmpinat în inima ţării, la Valea Zălanului, cu cântecul „Az a szép”, mai pe româneşte „Ozosep”, ci cu „Aşa-i românul”, şi de un popă catolic care vorbea un fel de ungaromână, iar eu nu m-aş mai fi simţit terfelit fără urmări, fiindcă sunt sigur că guvernul o să fie surd, orb şi mut, aşa cum e întotdeauna când vine vorba de unguri.
Eu încă stau în gară, au trecut deja 40 de minute de când trebuia să plecăm, dar aşteptăm ceva şi nimeni nu ştie ce. Pe mine, la privat, m-ar fi zburat de 40 de ori pentru aşa ceva. Eu nu primesc sporuri fiindcă îmi fac treaba. Cu mine dau şefii de pereţi când nu mi-o fac. Înainte de a închide ochii şi a trage un pui de somn până o să ne urnim din loc, mă mai gândesc că ţara asta mai are o singură cale de scăpare. Să-şi spună România SRL.
Adrian CRÂNGANU