Nici nu ştiu cu ce să încep. Mă simt tot mai străin şi mai singur, într-o lume cu care parcă nu mai am nimic în comun. Şi totul e din vina mea. Nu am pretenţia că sunt un neînţeles, aş vrea să am o părere atât de bună despre mine, ci trăiesc cu teama că eu încep să nu mai pricep nimic din ce se întâmplă lângă mine, fiindcă, trebuie s-o spun, uneori mi se pare că România arată înspăimântător. Sunt tot mai multe lucrurile care mă fac să cred asta, şi în fiecare zi se mai adaugă cel puţin unul pe lista şi aşa prea lungă pentru o ţară atât de mică şi de părăsită de propriul popor, dar mai ales de politicienii care niciodată parcă n-au dat un spectacol mai jalnic şi grotesc decât cel pe care îl dau acum pe scena parlamentului, pe care nu pot să-l scriu altfel decât cu literă mică.
Acum, că am încropit o introducere, nu mai ştiu cu ce să continui. Sunt atâtea lucruri care mă depăşesc, încât mi-e greu să mă opresc la unul anume. Toate în jur au luat-o razna, iar România – sau poate doar eu o văd greşit aşa – e o ţară în pantă, pe care lucrurile alunecă la fel ca pe vremuri sania mea care a sfârşit sub roţile autobuzului la doar două secunde după ce, prin nu ştiu ce miracol, am reuşit să sar de pe ea. Nici azi nu ştiu ce m-a durut mai tare atunci – frica pe care am simţit-o la vederea cauciucurilor acelea ce mi se păreau imense şi cărora le mai simt încă mirosul în nări, sau bătaia soră cu moartea pe care bineînţeles că am încasat-o de la mama, aşa cum era perfect normal pe vremea aceea. Cred că aveam cam nouă ani pe-atunci.
Azi am de vreo şase ori mai mult şi tot nu-mi dau seama ce mă răneşte mai tare. Aş îndrăzni să pun pe primul loc neghiobiile pe care le fac parlamentarii, inconştienţa lor parcă fără margini, tupeul care nu mai are nicio limită, şi abia apoi restul, fiindcă toate de la ele ni se trag. Nu spun că unii dintre ei nu sunt proşti ca noaptea, fiindcă sunt chiar mai rău de-aşa, dar nu chiar într-atât încât să nu înţeleagă că poporul vrea să-şi dea jos masca, să se ducă la iarbă verde şi la distracţie, unde să joace îndrăcit, în trib, ca-n Comuna primitivă, şi să se-ndoape cu hălci de carne ca Omul de Neanderthal. Cam ăsta ne e nivelul, indiferent că ne place sau nu. Ei, cu pixul electoral în mână, doar semnează legile după care, bicisnici, tânjim. Şi de care, nicio grijă, o să şi murim pe capete. Noi, nu ei.
Altceva ce m-a făcut să mă cutremur de-a dreptul a fost întâmplarea cu bătrânul care a luat-o la unşpe metri pe Violeta Alexandru, ministrul Muncii. Credeţi-mă că m-am ciupit de toate locurile în care am ajuns cu degetele, doar-doar m-oi trezi din somn şi coşmarul o să se risipească pe loc. Abia când au început să mă doară diferite părţi ale corpului mi-am dat seama că totul e aievea şi că asemenea hal de degradare umană şi scelerare n-am văzut nici măcar la Iani nebunul, care stătea cu mine în bloc când eram copil şi care, printre alte năzbâtii pe seama cărora ne distram, ţin minte că mânca ouăle fierte cu tot cu coajă şi halviţa învelită-n celofanul ei. Cred că tot vreo nouă ani aveam şi pe-atunci.
Ajuns aici, nu ştiu cum să închei. Poate ar fi potrivit să spun că azi am de şase ori mai mult şi tot nu-mi dau seama ce mă doare mai tare – prostia lor, sau a noastră, fiindcă i-am ales.
Adrian CRÂNGANU