Săptămâna trecută am scris, aici, că România a murit. Nu am lăsat să se înţeleagă asta, ci am spus-o de-a dreptul, chiar dacă am ştiut că mulţi au să se supere pe mine şi poate chiar au făcut-o. Dar aşa am simţit eu, şi probabil mulţi alţii. Ziceam că ţara asta s-a stins din viaţă după tragedia petrecută pe Litoral, la 2 Mai, şi a fost îngropată odată cu Sebi şi cu Roberta. Exploziile de la Crevedia nici nu le-am mai luat în calcul. Le-am considerat, pur şi simplu, lumânările de pe mormântul ei.
A fost o ţară rezistentă, pot să zic, pentru că şi bolile de care a suferit au fost grave şi nenumărate. N-am de gând să-i fac acum fişa medicală, ci doar am să-ncerc să-mi amintesc cum am văzut-o în anii în care am mai vizitat-o, din când în când, la spital.
Prima oară i-am dus flori şi un borcan de compot în Decembrie ’89. Nici nu aveam cu ce altceva să merg la ea în vremea aia. Aşa ne-a prins Revoluţia, săraci lipiţi, şi aşa am rămas încă mulţi ani în care ne-am furat singuri căciula. Îmi amintesc perfect cum am mai cărat tot dincolo, cum în magazine nu mai găseai nimic, nici sare, nici hârtie igienică, nici chibrituri, pe urmă şmecherii şi oportuniştii au dat iama în benzile de izolat, în flexuri, în cabluri şi electrozi şi în pânze de bomfaier, ştiu asta fiindcă pe vremea aia mai lucram încă în uzină. N-am cum să uit că prima suzetă pe care fiul meu a molfăit-o câteva luni, până am făcut rost de alta, ne-a adus-o o vecină descurcăreaţă, care făcea trafic, de la sârbi, şi că îl plimbam într-un cărucior, de fapt un landou primit de la cineva care-şi făcuse pomană cu mine, mare cât un crucişător rusesc şi probabil de pe vremea când eram eu bebeluş, pe care îl împănasem cu tot felul de bride şi de şuruburi ca să nu se descompună când urcam scările cu el în braţe. De fapt, îmi trece acum prin cap, România era o ţară pe care dacă o loveai cu degetul, aşa cum faci când baţi la uşă, suna a gol. Revoluţia ne-a luat ca din oală, nu eram pregătiţi pentru ea, în ’89 numai ce făcuserăm ultimul vaccin împotriva democraţiei. Unii ziceau că e bine, eu că e exact invers, dar cine eram eu, să am dreptate?
Asta a fost prima boală şi, poate cea mai gravă dintre toate. A doua, a treia şi a patra au fost mineriadele. Atunci a fost cred că prima dată când mi-a fost ruşine că sunt român. A urmat apoi un şir lung de internări, atât de multe că nici nu le mai ştiu numărul. Au fost incendii în spitale, dar alea au fost mai degrabă nişte răceli uşoare în comparaţie cu Colectivul, când au murit 64 de oameni, a mai fost 10 August, pe care n-am cuvinte să-l calific şi de care nu vreau să-mi mai amintesc, şi-au mai fost şi altele, dar parcă nu aşa de una după alta ca moartea Alexandrei în spitalul din Botoşani, uciderea lui Sebi şi a Robertei la 2 Mai, exploziile de la Crevedia şi, mai nou, eliberarea fiului judecătoarei din Mehedinţi, care şi-a petrecut în puşcărie un an din cea mai frumoasă vârstă a vieţii, după ce omorât o femeie cu maşina. În orice ţară civilizată, oricare dintre bolile astea s-ar fi tratat cu câte-o revoluţie sănătoasă.
La noi, însă, e puţin altfel. Noi nu i-am dat României nici măcar un algocalmin, fiindcă nu am găsit niciodată niciun vinovat, şi nici nu o să-i dăm vreodată. De ce spun asta. Fiindcă, zic ultimele sondaje, românii au cea mai mare încredere, una copleşitoare, în Biserică. Iar eu pe toate astea despre care am vorbit până acum le văd ca pe nişte palme pe care ni le-au tras guvernele. Ca buni creştini ce suntem, o să întoarcem şi celălalt obraz, peste care o să luăm şomaj, falimente şi taxe şi impozite care au să ne cocoşeze şi-or să ne lase fără aer. Ca pe Alexandra. Şi noi o să plecăm resemnaţi capul, cum am făcut-o de-a lungul întregii noastre istorii, şi-o să spunem că aşa a vrut Dumnezeu.
Părerea mea. Dar cine sunt eu, să am dreptate?
Adrian CRÂNGANU