Adrian CRÂNGANU
La fel ca orice om, de-a lungul vieţii şi eu mi-am fixat nişte ţeluri. Am încercat, pe cât posibil, să nu iau la ţintă morile de vânt, pentru că, din principiu, eu nu bat la uşi care ştiu dinainte că nu mi se vor deschide niciodată. Am încercat, zic, să rămân cu picioarele pe pământ. Cea mai mare dorinţă a mea a fost să devin ziarist. Frumoasă sau urâtă, greu sau uşor de îndeplinit, până la urmă am reuşit. Preţul doar eu îl ştiu. Apoi am vrut neapărat să scriu o carte. A fost mult mai greu decât mi-aş fi închipuit vreodată, dar nu m-am oprit la una, ci am scos două. Preţul, la fel, doar sufletul meu îl cunoaşte.
După aceea, când cele mai mari două dorinţe ale mele s-au împlinit, au început să-mi stabilesc obiective oarecum mai lipsite de importanţă decât primele. Îmi amintesc că mai demult, copil fiind, am mers cu clasa într-o excursie, cred că pe Cheile Minişului, nu sunt sigur, pentru că sunt foarte mulţi ani de atunci, era toamnă, şi am rămas atât de impresionat de tot ceea ce am văzut, de culorile pădurilor, ale stâncilor, ale apei, încât mi-am zis că neapărat pe-acolo am să mai trec şi am să scriu un reportaj. Timpul s-a scurs, eu am crescut, m-am întors pe drumul dintre Anina şi Bozovici – dacă acela o fi fost într-adevăr locul –, dar reportajul tot nescris a rămas şi până în ziua de azi.
Pe urmă, ziarist fiind, am început să umblu mai mult decât un om obişnuit, prin urmare, am ajuns să compar locurile din jurul meu cu ceea ce văzusem până atunci, în alte părţi. Şi am tras concluzia că avem un judeţ nu doar frumos, ci de-a dreptul minunat, binecuvântat cu tot ceea ce trebuie şi-şi doresc sufletul şi ochiul unui om. Or, în aceste condiţii, ţintele n-au întârziat să apară. Mi-am dorit, atunci, să fac un reportaj într-o mânăstire, să văd şi să simt cum se trăieşte într-un astfel de lăcaş. După câţiva ani, am reuşit. Preţul, îmi amintesc, nu a fost mare, dar a existat, la fel cum şi pentu un alt reportaj – cel mai bun din viaţa mea, aşa cum am susţinut întotdeauna –, scris după o coborâre în Mina Anina, la cea mai mare adâncime din Europa, a trebuit să aştept câţiva ani. Dar a meritat.
A rămas însă un gol. Unul care se numeşte Calea ferată Oraviţa-Anina, şi pe care, oricât m-am străduit, nu am reuşit niciodată să-l umplu, de parcă locul ar fi fost la capătul pământului. Iar acum, pe toate canalele de internet primesc tot felul de mesaje, de la tot felul de oameni, care mă invită să mă alătur lor la încercarea de a salva de la moarte această perlă a Banatului. Eu am răspuns da de fiecare dată, însă mă tem că nu de mine depinde viaţa Simeringului Bănăţean, ci de ministrul Turismului, Elena Udrea. Ea va avea ultimul cuvânt, dacă, fireşte, va avea vreme să se ocupe de asemenea prostii. Până una-alta, de duminică e preşedintă la Bucureşti, la PD-L. Iar preţul pentru asta – doar ea îl ştie…
