Poate de la căldură, nu sunt sigur, sau poate de la dezamăgiri, nu ştiu, dar în ultimul timp mă simt foarte obosit. De trei ori până acum am început articolul ăsta până să găsesc o frază care să mă mulţumească, şi nici pe asta nu sunt convins că am s-o păstrez. Să văd cum reuşesc să fac legătura cu ceea ce vreau, de fapt, să spun.
Când trec prin stări din astea, gândurile-mi fug unele de altele sau îşi dau cap în cap, ceea ce e chiar mai rău. Aş putea să las scrisul pe altă zi, dar, la cum văd că merg lucrurile în jurul meu, nu cred că asta m-ar ajuta prea mult. E posibil ca mâine să mă-ntreb dacă ceea ce fac eu acum mai are vreun rost. După cum mă cunosc, nu cred că o să ajung până acolo, dar e mai bine să mă asigur de azi. Ce-i în mână nu-i minciună.
Împing uşor cu degetele, doar ca să-mi fac de lucru, bonul de benzină pe care trebuie să-l dau contabilei ca să-mi decontez transportul, şi-mi amintesc de explozia de la Petromidia, dar nu despre asta am vrut să scriu. Mai plimb puţin peticul de hârtie pe birou, doar-doar îmi găsesc curajul să nu renunţ, fiindcă asta e noaptea din săptămână în care, de vreo zece ani, îmi scriu editorialul. Nu sunt fixist, n-am fost niciodată, cred mai degrabă că e vorba, pe de-o parte, să scap de-o grijă, şi pe de alta să-mi fac treaba aşa cum se cuvine, ca să pot să dorm liniştit. Simţul datoriei e, cred, printre puţinele lucruri bune pe care le-am moştenit de la tatăl meu. Şi tot de la el am învăţat şi să fiu cinstit. Cu toate că, am mai spus, nu-i păstrez cea mai frumoasă amintire, trebuie să recunosc că tatăl meu a fost cel mai corect om pe care l-am cunoscut vreodată. Ca să dau doar două exemple, am să spun că, în cei vreo 50 de ani pe care i-a muncit la RENEL, şi ştiu asta din legendele care circulau pe seama lui, n-a închis, în niciun schimb de noapte, nici măcar un ochi. Dar asta e nimic pe lângă întâmplarea despre care şi acum cred că se mai vorbeşte pe-acolo, când, fiindcă a uitat să plătească curentul, şi-a dat singur jos contorul, de-am stat, împreună cu mama şi cu sora mea, o noapte întreagă în beznă.
Eu nu sunt chiar aşa, dar nici nu-mi convine când văd că alţii profită sau râd de mine, aşa cum, probabil, au făcut pe seama lui colegii tatălui meu. Acum, de pildă, şi de aici şi dezamăgirile de care pomeneam la început, mă deranjează năstruşnicia care i-a trecut prin cap unui parlamentar, care a venit, nici mai mult, nici mai puţin, decât cu ideea ca toţi angajaţii care se vaccinează anti-COVID să primească o zi liberă pentru prima doză, şi încă una, dacă-şi fac şi rapelul. Prin deducţii logice ajung la concluzia că eu, cel puţin, nu vreau să vorbesc în numele altora, deci măcar eu, care am fost corect şi m-am vaccinat pe gratis acum trei luni, am fost un mare prost. Am mai trăit cu impresia asta şi luna trecută, şi chiar am scris cât de uşor ne trădăm convingerile pentru trei mici, o linguriţă de muştar şi-un pup de pâine cu care, în Piaţa Obor, un patron de terasă a răsplătit normalitatea. Şi-am mai păţit-o de câteva ori, cam din patru în patru ani, când sunt alegeri şi cei care nu-şi plătesc dările la Stat sunt iertaţi de ele. Diferenţa e că, în anii ăia, nu m-am simţit prost, ci de-a dreptul imbecil.
Mă enervează deja bonul de pe birou pe care trebuie să-l dau contabilei, aşa că-l bag în sertar, ca să nu mai văd ce scrie pe el. Am înţeles de la televizor că, încă de mâine dimineaţă, explozia de la Petromidia o să arunce în aer şi preţurile la pompă ale carburanţilor, şi eu iar o să mă simt şi prost şi dezamăgit, fiindcă sunt absolut sigur că, aşa cum s-a întâmplat mereu în istoria noastră, pentru toată nenorocirea asta pe care o plăteşte o ţară întreagă, nimeni n-o să fie tras la răspundere. Pot să pun pariu cu oricine. Pe-o sticlă de benzină. Din aia faină, de 98.
Adrian CRÂNGANU
