Mereu am avut un respect ieşit din comun pentru lucrurile pe care, din cauza vârstei sau a îngustimii minţii mele în anumite domenii, ori nu le-am înţeles deloc, ori nu le-am stăpânit aşa cum mi-aş fi dorit. Bunăoară, în şcoala generală, pentru mine reacţiile chimice se împărţeau în miracole şi vrăjitorii, iar rezolvarea ecuaţiilor în care trebuia să stabilesc cea mai banală egalitate – în încercări sortite, din capul locului, eşecului. Explicaţia, pe care am găsit-o, din păcate, abia peste câţiva ani, în liceu, era simplă ca bună ziua: baba de chimie era mai habarnistă chiar decât mine şi nu pricepea nici ea o iotă din ce ne preda de prin cărţi sau de pe fiţuici, şi nici ce băga şi amesteca altcineva, în pauze, prin retorte, eprubete şi pahare Berzelius, ca să scoată fum şi să facă fâs sau bum. Am urât chimia din toate puterile mele de copil, dar, recunosc, am şi privit-o cu o teamă amestecată cu respect tocmai din cauza misterului pe care nu puteam nicidecum să-l pătrund, cam tot aşa cum nu prea înţelegeam dispariţiile din Triunghiul Bermudelor, despre care citeam pe ascuns în ore, sau Teorema lui Pitagora, fiindcă matematica a fost a doua materie care pot să spun că mi-a distrus copilăria. Am privit întotdeauna uluit până şi cele mai banale fracţii, ca să numai vorbesc de ecuaţii, integrale, logaritmi sau determinanţi şi, tot aşa, totul a plecat din clasa a cincea, când un profesor venit din Oltenia m-a tras de păr până a rămas cu perciunul meu stâng între degete, fiindcă, cum auzisem eu că e un cretin fără margini, mi-am zis că ies mai câştigat dacă joc fotbal în curtea şcolii decât dacă merg la ora lui, din care oricum nu pricepeam nimic.

Acum, dacă e să fiu cinstit până la capăt, e drept că nici eu nu prea aveam cine ştie ce înclinaţii spre materiile astea două, dar, sunt absolut sigur, nişte dascăli mai de doamne-ajută m-ar fi făcut nu să le iubesc, nici chiar aşa, dar măcar să nu le dispreţuiesc în ultimul hal. Şi, prin urmare, să le şi admir peste măsură.

Odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama, dezamăgit de mine însumi, trebuie să spun şi asta, că mai sunt o mulţime de lucruri al căror mers îl înţeleg prea puţin sau chiar deloc. Pe primul loc în noua ordine stabilită în viaţa mea era şi e religia. În privinţa asta, în mintea şi în sufletul meu e un talmeş-balmeş din care cred că nici Dumnezeu n-ar pricepe nimic. Pe locul doi vine justiţia. La fel ca şi învăţăturile din Biblie, şi legile şi articolele după care se împarte dreptatea sunt atât de încâlcite şi de complicate încât mă fac să le privesc, la fel ca şi pe cei care se descurcă prin hăţişul lor, cu neţărmurit respect.

Ceea ce vreau, de fapt, să spun, e că eu, personal, nu mă simt în stare să pătrund în miezul schimbărilor legislative care urmăresc amnistierea şi graţierea unor politicieni. Pot vedea însă , mai ales acum, după incendiul de la Bamboo, dincolo de fumul iluziilor şi-mi dau seama de zădărnicia ieşirii în stradă a câtorva zeci de mii de naivi risipiţi prin toată ţara. E generaţia care a ratat Revoluţia din 30 octombrie 2015, atunci când, după „Colectiv”, puteau să pună ştreangul la gâtul clasei politice.

Despre generaţia mea s-a spus că am făcut Revoluţia de catifea, şi poate că aşa e. Despre generaţia lor, eu spun că încearcă o Revoluţie din pânză de păianjen. O pânză în care sunt prinşi, ca nişte muşte, iar lor nu le rămâne decât să dea din picioruşe şi să bâzâie. Iar păianjenul, lacom, ţese mereu…

Adrian CRÂNGANU