Păianjenul


L-am zărit înt-un colţ. Stătea ascuns în umbra dulapului şi ţesea. Firele de mătase curgeau lin. Prima dată şi-a încadrat perimetrul trasând spre fiecare punct ce se intersecta din ochiul sferei sale fire radiale. Cu iscusinţă, neobosit ca întotdeauna, păianjenul fixa firele spirale pe scheletul pânzei. Când cetatea a primit forma finală, vietatea a legat un fir de argint care să-i dea de veste când fiinţele ce au înţeles taina aerului greşesc drumul, ameţesc din prea mult dor de infinit şi cad prizoniere în abisul de cleştar. Ca limba unui clopot ce vestea moartea, firul semnalizator, ce-şi avea rădăcinile în încrucişarea circulară a ţesăturii, chema meşterul pentru a-şi săruta porumbelul ce şi-a pierdut ramura de măslin. Lipsit de speranţă, porumbelul îşi trăgea singur clopotele, chemând spre el întunericul potopului. Firul de argint se strângea mai apoi în jurul înaripatei ca o îmbrăţişare menită să sufoce orice urmă de lumină.

Urmărind mişcarea albului ce le hipnotiza chiar şi pe cele mai perspicace insecte, am observat cum zborul unui bob de rouă a fost întrerupt.

Înaripata a greşit. S-a lăsat amăgită de raza unei sfere ivite în drumul său, care i-a înăbuşit cântecul. Fără muzică, totul se dizolvă. Viaţa a apărut ca un cântec de albastru. Când albastrul îşi uită sunetul, umbra atinge ochii verdelui de primăvară. „Căci muzica este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi.“ (Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi). „Mă încântă şi mă omoară de bucurie misterul muzical care zace în mine […] Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei.“ (Aurel Cioran, Cioran şi muzica).

Cineva a înţeles teama fiinţei ce s-a pierdut, a celei ce a început să-şi tragă singură clopotul, speriată că nu se respectă toate tradiţiile ce ţin de ritualurile de trecere, a fiinţei ce s-a lăsat vrăjită de cântecul sirenei şi a căzut pradă mării. „Mi-e frică de muzica secretă a lucrurilor, de tonurile ei subterane, ce răzbat în ceasurile de tristeţe solemnă, ca mărturisiri tainice dintr-o altă lume“ (Emil Cioran, Cartea amăgirilor), şi a venit în grabă spre a-i da cea din urmă împărtăşanie.

Victima s-a speriat de muzica ce a început să curgă din sufletul ei atunci când firele de argint îi înlănţuiau aripile, iar arahnida i-a înţeles ezitarea şi a alergat să-i ofere o firmitură din otrava Fetei Morgana. „Când cânţi la vioară, muzica îţi iese din corp. Înţelegi, deci, trebuie ca şi glontele să iasă, şi el, din corp, din corpul tău. Dacă ţi-e frică de propria puşcă, ăla eşti.“ (Matei Vişniec, Omul din cerc).

Ameţită de esenţa magică, făptura a uitat să-şi mai arcuiască aripile pentru a culege nectarul aerului şi a respira ambrozia libertăţii, și s-a lăsat pradă mirajului unei firmituri pe care porumbeii de la oraş o cerşesc pentru un moment de plăcere, uitând astfel de adevărata dulceaţă a Paradisului. „Porumbeii ăştia sunt total stupizi. Ca toate celelalte păsări de la oraş, de altfel.“ (Matei Vişniec, Mansarda). „Pentru că şi-au pierdut total libertatea“ (idem), „nu mai ştiu să se hrănească singuri.“ (idem).

În plasa păianjenului, anesteziată, prada uită gustul libertăţii, nu mai înţelege că doar libertatea este cea care te ajută să creşti, te ajută să-ţi înalţi aripile deasupra tuturor lucrurilor, rămâne atât de marcată de elixirul morţii, încât, dacă ar reuşi să evadeze, ar cădea cu faţa la pământ, contopindu-se cu deşertăciunea. „Personajul meu se vede într-o bună zi pus în libertate, iar libertatea i se pare un fel de expulzare anormală dintr-o lume în care se obişnuise… Expulzat din închisoare, personajul meu devine nesigur, începe să aibă mii de îndoieli, rătăceşte în jurul închisorii etc.“ (Matei Vişniec, Domnul K. Eliberat).

Cu alte cuvinte, înaripata s-a obişnuit cu firmiturile din spatele gratiilor, cu falsa lumină a unei existenţe pe cale să-şi închidă ochii.

Înaripata care-şi uită semnul „În chip de rune, de veacuri uitate,/ poart-o semnătură făpturile toate“ (Lucian Blaga, Rune) cade în lumea de care s-a detaşat cândva, cade în aceeaşi lume materială nesigură şi supusă morţii.

Făpturile cu aripi sunt o detaşare a materialului de spiritual. „Slăvitele păsări subt aripi o poartă/ ‘n liturgice zboruri prelungi ca viaţa.“ (Lucian Blaga, Rune). Ele au înţeles veşnicia din muzica liturghiei, fapt dovedit de inversiunea „liturgice zboruri“.

Orbită de absenţa libertăţii, orbită de durerea rănii provocate de muşcătura păianjenului, rătăcită în propria orbire a sufletului, insecta prinsă în plasa de mătase s-a pierdut în nefiinţă. „Nu vedeţi că rana mea este o oglindă? O rană care se goleşte de sânge nu poate să fie o oglindă.“ (Matei Vişniec, Omul din cerc) .

Trecătorul, omul simplu, omul ce nu ajunge niciodată să-şi cunoască aripile, să asculte sunetul divin al muzicii, omul ce se opune sângerării, zborului, pentru că nu înţelege oglida rănii în spatele căreia se ascunde Absolutul, este cel care trăieşte viaţa ca pe o clipă petrecută în pânza unui păianjen, este cel care refuză să guste binecuvântarea libertăţii, ambrozia ce-ţi deschide uşa spre cele înalte.

Ana-Cristina POPESCU