Adrian CRÂNGANU
Am scris mai demult, într-o carte de-a mea, că bolnavii au mâini frumoase. Şi am mai spus acolo că spitalele sunt nişte insule pierdute în oceanul timpului, unde orele trec greu, dar zilele repede. Erau câteva, de fapt două din zecile de concluzii la care am ajuns după ce am stat câteva săptămâni bune pe un pat de spital. Pe urmă am scris, în mai multe editoriale înşirate de-a lungul anilor, că, din 1989 încoace, cele mai bulibăşite domenii din România au fost Sănătatea şi Învăţământul. Erau constatările după ani şi ani de observare atentă a schimbărilor şi modificărilor unde orice putea fi schimbat sau modificat, indiferent de consecinţe. Întotdeauna m-am întrebat de ce, însă răspunsul mă tem că n-am să-l primesc niciodată. Şi asta cu atât mai mult îmi încurca socotelile, cu cât, pentru mine, şcolile, spitalele şi puşcăriile sunt acele instituţii ale oamenilor şi Statului care ar trebui să fie, pretutindeni, la fel.
Acum, întâmplarea face să fiu din nou internat într-un spital. După 15 ani de la reflecţiile pe care le-am aşternut în cartea de care pomeneam mai sus. Şi, oricât de tristă este, oricum ai lua-o, o asemenea şedere, ea are, până la urmă, şi o parte bună: a fost pentru prima oară când am simţit pe pielea mea o grevă, când n-am mai fost ziarist, să scriu la rece despre ea, ci pacient. Unul din milioanele de pacienţi ai Guvernului Boc, cărora nu le-a convenit deloc ce au văzut şi ce au păţit, şi care au înjurat pe cine era de înjurat. Cu toate astea, am avut şi tradiţionalele noastre momente de românism adevărat, pe care nimeni, niciun alt popor nu ni le poate imita.
Aşadar, dimineaţa nimic nu arăta a zi de grevă generală. Până la 8 toată lumea şi-a făcut treaba, ni s-a administrat tratamentul, normal, totul a fost ca în zilele obişnuite până la ora 10. A, dar să nu uit: la poarta spitalului era un steag cu însemnele sindicatului, care anunţa greva generală. Pe urmă s-a oprit apa. Fără nicio legătură cu protestul. Aşa, simplu, româneşte. Apoi oamenii îmbrăcaţi în alb sau verde au ieşit în curte ori lângă poartă, sub steag, şi s-au aşezat pe o bancă. Eu n-am fost curios să mă uit la ei, dar ceilalţi colegi de salon s-au bulucit la geam să-i vadă. Eu doar am auzit cum făceau glume şi hăhăiau. Româneşte până-n măduva oaselor. Iar când s-au plictisit au început să se plimbe şi să se fofileze până n-au mai rămas decât o mână de ei adunaţi sub steag.
Însă, în timpul ăsta, o cunoştinţă apropiată, dacă tot a venit pe la mine, s-a gândit să-şi facă şi analizele. I s-au luat probele, însă atât. Mai departe nu, că era grevă, şi i s-a spus să dea telefon a doua sau a treia zi, să vadă dacă se lucrează. Atunci am înjurat… N-am să vă zic unde s-au petrecut toate astea, pentru că întâmplările sunt valabile oriunde în România. E suficient dacă spun că într-un spital unde orele trec greu, dar zilele repede. Şi unde toţi bolnavii au mâini frumoase.
