O chestiune de timp



După mult timp, simt că mi-e iarăşi greu să încep, fiindcă nu ştiu cum. Cu toate că am încercat întotdeauna să mă exprim cât mai simplu şi direct, ştiu că uneori am mai fost înţeles greşit şi n-aş vrea ca lucrul ăsta să se mai întâmple. Acum, de exemplu, sunt nehotărât fiindcă ştiu că, ori cu câtă grijă am să-mi aleg cuvintele, cineva se va găsi să creadă altceva despre mine. Îmi asum însă riscul. Spun toate astea pentru că nu mi-a plăcut niciodată să mă amestec în viaţa altora şi nici să dau sfaturi, fiindcă nu cred că sunt în măsură s-o fac, şi, în plus, nu mi se pare normal să judec oamenii după scara mea de valori. N-am tras niciodată pe nimeni de mânecă şi n-am de gând s-o fac nici acum. Aşa trebuie înţeles ce-am să scriu în continuare.
Şi am să încep spunând că pentru mine timpul e foarte important. Nu-mi permit să irosesc nicio secundă din el. N-am căzut niciodată în admiraţie în faţa lui Napoleon, pe care îl consider în continuare un fel de stră-stră-stră-străbunic al lui Putin şi un stă-străbunic al lui Hitler, dar ţin minte că el a spus că, între spaţiu şi timp, în războaie preferă să piardă spaţiu. Cu alte cuvinte, terenul mai poate fi recuperat, dar timpul, niciodată. Aşa cred şi eu. Diferenţa, însă, e că eu îmi port luptele pe un front al spectacolelor care mai de care mai strălucitoare şi, în egală măsură, mai lipsite de consistenţă.
Să mă explic. Plecat, după ce aproape o viaţă a trăit în lumea show-urilor de televiziune, un realizator de emisiuni din astea la care lumea se uită cu gura căscată de când vine de la lucru până pune capul pe pernă a dat cărţile pe faţă. A recunoscut că totul e o făcătură, că tot ce se întâmplă acolo e regizat cu grijă şi că mai mult de jumătate din ceea ce se vede la televizor e inventat. În realitate, „ciungii” cântă la violoncel, „orfanii” au mamă şi tată, „muţii” vorbesc la telefon, iar ăia care vin acolo în cărucioare cu rotile se cară toată ziua cu bicicleta. În mare, cam despre asta a vorbit.
Poate pentru că ştiam toate astea, dar nu numai de aia, eu nu m-am uitat niciodată, nici măcar o secundă, din greşeală, nici la emisiunile cu bucătari, nici la Românii au talent, nici la Survivor, nici la Mirese, nici la Puterea dragostei, nici la Imperiul leilor, nici la, nici la… Dacă n-am avut altceva mai bun de făcut, am preferat să stau întins pe pat, cu ochii în tavan, sau să citesc „Punguţa cu doi bani”, decât să-mi irosesc timpul uitându-mă la ele. La concursuri, juriul joacă pe mese şi se îmbrăţişează cu concurenţii, când în amintirile mele mai îndepărtate şi în alb-negru, cum erau televizoarele pe atunci, mi-o amintesc pe Emilia Comişel, care te tăia cu privirea, iar când deschidea gura punea sare pe rană.
Din cauza asta am ajuns să mă pun rău cu soacra-mea, care, acum vreo doi ani, când era prin Germania şi ştiind că-mi place sportul, m-a întrebat la telefon cine a câştigat Exatlonul, iar eu am dat din colţ în colţ, fiindcă habar n-aveam. Am coborât atunci, cred, vreo zece kilometri în ochii ei.
Despre scenariile aflate în spatele emisiunilor care-i lasă pe români cu gura căscată, ca şi despre câştigătorii ştiuţi încă de la jumătatea concursurilor, îmi mai ajunseseră şi mie nişte zvonuri pe la urechi. M-a convins însă fiul meu, care, ajuns la Bucureşti acum câţiva ani, şi-a zis să mai facă şi el un ban cinstit şi, cum e înalt şi frumuşel, s-a dus la o emisiune din asta unde i s-a spus să se certe la cuţite cu gagica lui, numai că aia era acasă şi pe fata cealaltă n-o văzuse în viaţa lui.
Tocmai de aia sunt de aceeaşi părere cu Napoleon. Dacă, în cazul soacrei mele, cei zece kilometri îi mai pot recupera dacă-mi dau puţin silinţa, secundele alea, cinci sau câte aş fi rezistat să mă uit la Exatlon, ar fi fost pierdute. Pe veci.
Adrian CRÂNGANU