Simt nevoia să spun din capul locului că, până în urmă cu doar câteva ore, eram hotărât să scriu despre alt subiect decât cel de care am să mă ocup în continuare. Îmi stabilisem deja pe o foaie niște repere privind ordinea în care urma să-mi pun ideile pe hârtie, pe urmă câteva fraze care mi s-au părut interesante și care mi-au trecut prin minte după ce am terminat editorialul trecut și cărora trebuia doar să le găsesc locul potrivit în cel de acum, într-un cuvânt mi-am pregătit articolul în așa fel încât să-mi fac noaptea cât mai ușoară și mai scurtă. Așa procedez de obicei.
Numai că, așa cum numai ce-am spus, în urmă cu câteva zile s-a întâmplat ceva. Și, ca să mă fac mai bine înțeles, am să spun că de o bună bucată de vreme, să tot fie vreo două, trei luni de-atunci, adică de când, pe nesimțite și ilegal, zic eu, a început campania electorală, de atunci, deci, eu mă uit doar la filme, dacă prind vreunul bun noaptea, la sport, adică mai mult la fotbal, și, doar dacă n-am încotro, la documentare, deși trebuie să recunosc că unele sunt excelente și cam din fiecare am avut câte ceva de învățat, dar, din păcate, ăsta le e locul în preferințele mele.
Așadar, într-o seară mă uitam la un meci și, cum începuse pauza și în cameră era întuneric, am apăsat butoanele telecomenzii pe pipăite, așa cum m-am învățat în ani și o fac fără greșeală, numai că de data asta, probabil cu gândul la altceva, am nimerit cu degetul un rând mai jos și m-am trezit pe postul pe care nu mai intrasem de nici nu mai țin minte când. Până să mă dezmeticesc, am auzit doar că un politician, unul din ăla de care fug eu mâncând pământul, o acuza, ca de o crimă, pe o femeie din platou că face parte din USR, care de fapt înseamnă Uniunea Scufundați România, și o arăta cu degetul. Era un fost fotbalist, acum parlamentar, pe care-l știam din auzite, ca blatist, pe vremea când juca, așa că m-am grăbit să schimb canalul.
Mă gândesc că de nervi mi-a tremurat mâna, fiindcă iar am nimerit în altă parte decât voiam. Pe postul ăstalalt, un gras prezenta o știre din care, peste zi, auzisem numai jumătate, așa că am rămas să ascult și să văd despre ce este vorba. Zicea că în București, în Sectorul 1, în sectorul păstorit de Clotilde Armand, trei moldoveni de dincolo de Prut au snopit în bătaie un milionar român în bitcoin ca să le dea parolele de la conturi și pe urmă l-au aruncat din dubă pe un drum aiurea, în pustietate.
Nu asta m-a deranjat, fiindcă în definitiv nici n-avea ce, însă tot timpul cât grasul a citit știrea, adică vreo două minute, pe ecran era poza cu Clotilde Armand, aia cu casca de pompier pe cap, pe care o dau toate televiziunile în ultimele luni de care vorbeam ceva mai înainte. Ca să nu mai greșesc încă o dată butoanele telecomenzii, am preferat să-l apăs pe ăla singur, din stânga-sus, care stinge televizorul, și m-am dus în bucătărie să fumez o țigară.
Se pare că în editorialul ăsta sunt la ora mărturisirilor, fiindcă trebuie să mai recunosc ceva: am vrut să scriu mai demult despre toate atacurile astea, venite din toate părțile, la USR, pardon, la Uniunea Scufundați România, și la Clotilde Armand, care n-am înțeles ce vină avea că milionarul ăla a încasat o bătaie soră cu moartea de la moldovenii ăia trei, dar n-am vrut să se creadă că țin cu cineva. De fapt, nu țin, sau mai bine-zis nu mai țin cu nimeni. Doar cu mine. Doar eu mi-am mai rămas.
Și ca să-mi dovedesc în primul rând mie că lucrurile stau exact așa cum am spus și că sunt imparțial, în 9 iunie am de gând să strâng toate ștampilele din secție și-am să le pun pe fiecare pătrățel din buletinul de vot, ca să nu se supere nimeni.
Pe urmă mi-am stins țigara și m-am întors la televizor. Începea repriza a doua.
Adrian CRÂNGANU