Get Adobe Flash player

Neînarmaţii

Vizualizari: 498

Sunt momente în care aproape că nu mă mai recunosc. Îmi spun parcă tot mai des că eu nu sunt, sau mai degrabă nu eram aşa. Gesturi simple, care înainte veneau de la sine, azi trebuie să mă gândesc de două ori dacă să le fac sau nu. Mi-ar plăcea să-mi pun ezitările pe seama înţelepciunii sau măcar a experienţei pe care mi-au adus-o anii, dar ştiu bine că nu e aşa. Despre altceva e vorba, şi n-am să mă feresc să spun lucrurilor pe nume, fiindcă am ajuns la o vârstă la care adevărul nu mă mai sperie. Nici să-l aud, nici să-l rostesc.

Poate că ar fi trebuit să încep altfel, dar acum nu mai schimb nimic. Am să mă străduiesc să reglez totul din mers, fiindcă, oricât de întâmplătoare ar părea ordinea ideilor, ele au, totuşi, locul lor foarte bine gândit în economia articolului. Aşadar, vorbeam despre cum, mai nou, oricât de puţin aş crede eu că m-am schimbat, gândesc şi mă port altfel decât, să zicem, acum 20 sau 30 de ani. Ştiu că e în firea lucrurilor să se întâmple aşa, dar nu atunci când vine vorba de ceea ce vreau să povestesc în continuare.

Acum câteva zile, am auzit, sau am citit, ori poate şi una şi alta, că, dacă ţara noastră ar fi cumva atacată, 62 la sută dintre români nu ar pune mâna pe armă ca s-o apere, ba, mai mult, n-ar mişca un deget în privinţa asta. Oarecum mirat, m-am mulţumit să ţin doar minte cifra, în ideea că am să mă gândesc la ea într-un moment mai prielnic, când întâmplările mărunte de peste zi mă vor fi lăsat în pace. Luat cu altele, am uitat cu totul de cei 62 la sută şi mi-am văzut de ale mele, până în seara asta. Nu ştiu cum şi de ce, dar acum mi-am amintit, aşa că numai bine mi-a sărit somnul şi am început să întorc lucrurile pe toate părţile.

Aşa cum cred că ar face orice om, prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost cum aş proceda eu în acea situaţie. Nu m-am grăbit cu răspunsul, nu m-am grăbit deloc, în primul rând fiindcă nu mi-a plăcut cum suna şi mi-am închipuit că, dacă am să cântăresc mai bine lucrurile, am să-l schimb. Când am înţeles că n-avea niciun rost să mă mai mint, mi-am recunoscut slăbiciunea şi mi-am văzut parcă şi locul în regimentele acelor 62 la sută de neînarmaţi.

Aici nu mă înţeleg, aici nu mă recunosc, fiindcă, altădată, n-aş fi stat o clipă pe gânduri să mă arunc în linia-ntâi. În primul moment, mi-am zis că e vorba doar de laşitate şi de nimic altceva. Dacă aş fi însă laş, aş avea curajul s-o recunosc, oricât de ruşine mi-ar fi. Dar, de când mă ştiu, eu am luptat mereu, chiar şi atunci când ştiam că nu am cum să înving, până când mi s-a frânt sabia sau am rămas fără cartuşe.

Mi-am zis, deci, că laşitatea nu poate fi luată în calcul. Nu m-am dat eu înapoi de la luptă acum 27 de ani, la Revoluţie, când eram tânăr şi chiar ar fi trebuit să-mi pese de moarte, aşa că nu văd de ce mi-ar fi acum frică, mai ales că am trecut de câteva ori pe lângă ea şi ne ştim din vedere. Dar poate că aici, în cuvintele astea, se ascunde cheia. Nu m-aş mira ca tocmai dezamăgirile adunate în ceea ce am crezut că au să fie cei mai frumoşi ani ai mei să-mi provoace lehamitea de a sări să-mi apăr ţara. Fiindcă, oricât de dureros e pentru mine s-o recunosc, dacă aş fi ştiut măcar o clipă cum ne vom prăbuşi, ca naţiune, crezând că ne cresc aripi, n-aş fi făcut niciodată prostia să ies, în decembrie ’89, în stradă.

Poate c-am învăţat din greşeli. Poate că eu şi cei aidoma mie ştim noi ce ştim de-am luat pe loc repaus. Poate că vrem să-i lăsăm pe cotropitori să ne ia şi ultimele două bogăţii care ne-au mai rămas – corupţia de la mic la mare şi prostia nemăsurată în care ne tăvălim. Poate că a sosit ceasul ca acei 38 la sută să pună mâna pe arme şi să se apere, şi să ne apere şi pe noi, cei 62 la sută de neînarmaţi. Şi nu din laşitate.

Adrian CRÂNGANU

Traducere