Din păcate pentru mine, demult nu am mai reuşit să citesc cu adevărat o carte. Vremurile nu-mi mai lasă timp decât să mai răsfoiesc, din când în când, câte una. Nici răbdare parcă nu mai am să mă scufund în lectură aşa cum o făceam pe vremuri. Ridic din umeri, aş fi ridicat probabil oricum, am câştigat în indiferenţă exact cât am pierdut din pasiune, şi prin urmare mă resemnez foarte uşor, cu atât mai mult cu cât, chiar acum, mai arunc câte-o privire peste paginile cărţii „Gândeşte ca un călugăr”, de Jay Shetty. Mi-a făcut-o fiul meu cadou, de ziua mea. Acum nu că aş avea eu prea multe în comun cu un monah, ba chiar cred că n-am nici în clin, nici în mânecă cu vreunul, dar curiozitatea m-a împins să mă uit peste ea, fiindcă e vorba de un călugăr hindus, şi voiam să-mi fac o idee, fie ea şi superficială, despre o credinţă care, până în urmă cu câteva zile, îmi era cu totul străină.
Din ce-am citit până acum, chiar dacă puţin, nici a zecea parte din ea, am cam înţeles unde bate autorul. Fără să încerce să mă dădăcească ori să mă tragă de urechi că mă mai enervez şi mai înjur câteodată, vrea parcă să mă ia pe după umăr şi să-mi arate, cu mâna întinsă, cărarea prin deşert care duce spre fericire. Iar eu, desculţ, trebuie să am grijă să nu mă înţep sau să nu mă tai la picioare în lucrurile care mi se aştern în cale şi ale căror nume Jay Shetty mi le şopteşte la ureche: orgoliu, invidie, mânie, teamă, lăcomie, răzbunare sau răutate, şi, atunci când mi se face sete, să beau din ulcioarele pe care scrie răbdare, renunţare, linişte, pace, iubire sau recunoştinţă. Cam asta am înţeles eu că mă povăţuieşte să fac.
Uşor de zis, după părerea mea. Teoretic, toate chestiile astea le ştiam şi eu, sunt lecţii pe care mi le-a predat mama în cei şapte ani de acasă, dar pe care, cu cât trece vremea, mi-e tot mai greu, parcă, să le pun în aplicare. Uitaţi, de exemplu, până acum, şi chiar şi acum, mie fericirea mi se pare foarte ieftină şi înseamnă să stau cu burta la soare vreo două luni, întins pe un şezlong, să fumez, să beau cafea şi suc şi să mă uit, aşa, lung, în zare, fără să mă gândesc la nimic. Adică să mor de plictiseală. Cred că niciodată nu mi-am dorit de la viaţă mai mult decât asta. Sigur că, la vremea lor, alte lucruri mi s-au părut mai importante, eram tânăr atunci, dar acum îmi dau seama că nu erau decât nişte biete amăgiri trecătoare, care, pe lângă plictiseala la care visez azi, îmi par doar o ceaţă prin care am orbecăit mult prea mulţi ani.
Iar acum, pe lângă lenea asta seducătoare care îmi face cu ochiul, am mai alcătuit, în mintea mea, o listă şi cu alte dorinţe pe care le-aş vrea împlinite pe drumul pe care am pornit-o în căutarea fericirii. De exemplu, mi-ar plăcea să văd tăiate odată pensiile alea speciale, toate, dar absolut toate, fără nicio excepţie. Asta în primul rând. Pe urmă, dacă mă uit cumva la televizor, să nu mai văd posturi cumpărate şi ziarişti de doi bani vânduţi pe trei lei. Şi nici să nu mai aud că România are 1.800 de generali la 12 soldaţi, iar Statele Unite n-au nici măcar 300. Şi lista continuă. Nici nu ştiţi cât de tare îmi doresc să nu mai văd doctori de ochi, de măsele sau de slăbit cum îşi dau cu părerea în privinţa Covid-ului, şi nici cât de mult aş vrea să-i văd în lanţuri pe toţi ăia care, în acel 10 August, pe care de azi înainte am să-l scriu cu literă mare, au gazat, bătut cu pulanele şi călcat în picioare ultima noastră speranţă că ne va putea fi vreodată bine. Nu, nu cred că ştiţi.
Cum cred că nici eu nu ştiu cât de scumpă poate fi fericirea când ai pretenţii atât de exagerate cum sunt ale mele. Aşa că, până una-alta, presimt că pe viitor mă paşte o mare nefericire. Una cât casa.
Adrian CRÂNGANU