Cu mulţi ani în urmă, pe str. Mihai Sadoveanu, nr. 26, din Caransebeş, la umbra viei din curte şi la un pahar cu ţuică, împreună cu învăţătorul şi fostul director şi dirijor al „Doinei Banatului”, Nicolae Mihăilescu, am depănat amintiri din activitatea domniei-sale, spunându-mi că în podul casei are benzi cu multe cântece culese din Banat pe care mi le va da, benzi care nu au mai intrat în posesia mea, şi asta mă face să mă gândesc că poate ele nu mai există. Din cele povestite, am reţinut că în anul 1993, întâmplarea a făcut să întâlnească în aceeaşi zi, în acelaşi loc, pe trei foşti „jucători” ai formaţiei de dansuri populare de la Căminul Cultural Caransebeş, din perioada interbelică şi imediat de după cel de Al Doilea Război Mondial. S-au menţinut bine, pentru vârsta lor, a treia, spunându-mi cine au fost: Petrică Pârvulescu, Ion Feneş şi Iosim Rada. Bucuroşi de subiectul discuţiei, s-au întrecut în a-i furniza date preţioase din activitatea desfăşurată pe tărâm cultural-artistic, şi mai ales despre dansurile populare.

Înainte de a derula aceste informaţii, se cuvine să prezentăm câteva date mult mai vechi. Despre jocul popular, gugulanii, grăniceri vechi „de când lumea”, spuneau că „s-au pomenit cu el şi cu cântecu’, din moşi-strămoşi”. „Jocu” nostru, ca şi în satele din jur, se desfăşura mai mult în aer liber, fie în avlia (curtea) bisericii ortodoxe, fie în curţile unor birturi ca Mielul Alb, Parizon, Kopp, Mândruţoane ş.a., iar cele pentru „domni”, în restaurantul Lichtneker, iar mai târziu Pomul Verde. Au spus de la început că, indiferent de joc şi loc, nu se făcea nicio deosebire de clasă socială, rasă sau preferinţe. Un joc (un dans) popular cuprinde o scurtă suită de circa 20 de minute ca durată, pe trei forme de execuţie: De doi, Ardeleană, şi în încheiere din nou De doi, fiecare suită de melodii caracteristice ca ritm şi execuţie. Fetele sau nevestele erau chemate (solicitate) prin semne cu mâna, în unele cazuri fiind „înmânate” (îmbunate) din timp, pentru ca băieţii sau bărbaţii să fie siguri că nu-şi pierd preferinţele. Jocul în sine, pe lângă plăcerea şi satisfacţia jucătorului, era şi un stimulent în mişcare şi figuri care să nu destrame originalul, iar pentru cei de pe margini, pentru public, era prilej de comentarii – unele hazlii –, cu aprecieri şi aduceri aminte şi chiar cu regrete că li s-au îngreuiat… picioarele.

Iată şi câteva strigături pe paşi de Ardeleană: „Cine joacă se şi ţucă, şi mânie să nu fie”, „Închinu-vă de nătăfleţi, Noi jucăm şi voi şădeţi”, „Cine joacă şi nu strigă,Facă-i-s-ar gura strâmbă”, sau „La mândru-ţa-n joc bărbată, Casa e nemăturată”.

Jocul se organiza de regulă cu ocazia marilor sărbători religioase şi negee (ultima, 25 aprilie, de Sf. Gheorghe, avându-i ca organizatori pe Taica Ion Rada, Ghiţă Bona, Ion Feneş, Lazăr Răduţa ş.a.). Balurile se organizau şi se anunţau prin afişe tipărite, arătând şi muzica angajată, amintind câteva ocazii mai frecvente: Zăpostitu (cele două mari posturi), Balul muzicanţilor, care se desfăşura în zi de joi seara, în prima săptămână a postului. Dintre balurile „domneşti”, arătăm câteva mai reuşite: Balul teologilor (la Duminica Tomii), Balul ofiţerilor din garnizoană şi baluri ale unor bresle de meseriaşi. Am fi nedrepţi dacă nu am aminti contribuţia inestimabilă pe care au avut-o muzicanţii, „lotaşii” – cum li se zicea în popor la astfel de manifestări, arătând câţiva şefi de bandă (grup de 5-10 muzicanţi, având fiecare ca şef pe cel mai capabil dintre ei): Luţă Ioviţă (Barbu Lăutarul al Banatului), Ion Murgu, Luca Novac-Senior, Vasile Horea, şi urmaşii lor, Stanciu Tită, Petrică Vasile (Capdecal), Nicolae Purdelea, Ţiţuleanu şi Lae Arapu (Perescu). Cam atât despre jocul organizat ocazional în aer liber sau săli de birturi, cunoscut ca joc neorganizat.

Jocul organizat scenic a început în anul 1878, când din iniţiativa Societăţii de Muzică s-a început punerea în scenă a dansurilor Romana (un fel de cadril românesc) şi Căluşerii. Brâurile bătrâneşti, grănicereşti, aceste giuvaeruri cu care noi „ne-am pomenit din moşi-strămoşi”, dansuri prezentate pe multe scene ale lumii, s-au introdus scenic în anul 1933, în cadrul Căminului Cultural. Iată şi împrejurarea înfiinţării primei echipe sub îndrumarea şi instruirea vestitului şi regretatului Taica Ion Rada. La primul spectacol cu dansul Romana prezentat de o echipă instruită de vrednicul şi regretatul profesor Dimitrie Cuzma, Taica Ion a făcut următoarea observaţie: „Apăi, domnule profesor, o fost frumoasă Romana dumneavoastră, dar mai frumoase îs brâurile noastre bătrâneşti”. „Da’ le cunoşti?” „Păi cum să nu le cunosc, că doar la stână le-am învăţat!” „Atunci, fă-le!”. Şi aşa a început Taica Ion Rada punerea în scenă a acestor comori. Primul spectacol a avut loc în ziua de Rusalii după-masă, în iunie 1933, în Teiuş, sub titlul „Petrecere câmpenească”, la el aducându-şi contribuţia corul şi echipa de dansuri populare a Căminului Cultural. Menţionăm că formaţia, aşa cum au moştenit-o, era formată numai din bărbaţi. Din anul 1939, formaţia a devenit mixtă. De remarcat faptul că echipa de bărbaţi s-a clasat pe locul trei în cadrul concursului organizat de către Fundaţiile Regale, la Bucureşti, în primăvara lui 1937, iar formaţia mixtă din cadrul Ateneului Popular (Caransebeş) s-a clasat pe locul doi în finala de la Bucureşti, din 1948, în cadrul concursurilor formaţiilor de amatori pe ţară.

În încheiere, un gând de adâncă şi sinceră pioşenie şi aducere aminte, pentru cei plecaţi pe drumul amintirilor, iar pentru cei puţini care mai sunt printre noi, o urare de sănătate deplină, pentru a ne mai împărtăşi şi chiar a ne arăta ceea ce ei au moştenit de la înaintaşi. În afară de cei trei arătaţi la început, mai amintim câţiva: Ghiţă Feneş, fraţii Petru şi Pavel Răduţa, Todor Rada, Gheorghe Jurcovici, Costi Pagu, Iconia Feneş, Lina Rada sau Sofia Rada, dar şi alţii… Se cuvine ca noi, cei care lucrăm în domeniu, să reînviem aceste tradiţii. Să dovedim că avem calităţile artistice necesare: armonie între mişcare şi melodie, eleganţă, supleţe, gingăşie, vitalitate, bărbăţie, fălnicie, ambiţie, port naţional, fiindcă „Noi ne-am pomenit cu cântecu’ şi jocu’…”, iar eu, cel puţin, am să lupt mereu, împreună cu alţi artişti din zonă, pentru a le păstra nealterate.

Ştefan ISAC