Minciuni adevărate



După o anumită vârstă, dar nu reuşesc să-mi amintesc care a fost aia, am înţeles că, dacă vreau să mă feresc de dezamăgiri, e mai bine să nu-mi fac speranţe. Şi nu mi-am făcut. Dacă stau să mă uit în urmă şi să judec lucrurile la rece, cred că tocmai ăsta a fost unul dintre motivele pentru care n-am plecat din ţară nici atunci când aveam anii şi puterea să iau totul de la zero, şi nici acum, când, pentru mine cel puţin, e prea târziu şi o viaţă printre străini mi se pare că nu mai are niciun rost.
Nu o dată m-am întrebat dacă am procedat bine rămânând aici. Îndoielile m-au măcinat până în urmă cu câţiva ani, dar cred că atunci când am fost tânăr mi-a fost mai uşor să trăiesc cu o minciună decât cu un regret. Probabil că, mai devreme sau mai târziu, mi-ar fi părut rău şi dacă aş fi plecat, aşa cum, azi, câteodată mă bate gândul că am greşit fiindcă n-am făcut-o. Am spus şi cum am reuşit să rămân: mi-am sugrumat din faşă orice gând că vreun lucru ar putea să meargă bine, vreodată, în ţara asta. Poate că n-a fost tocmai viaţa la care visam, dar a fost cea mai bună pe care mi-am putut-o croi în mijlocul unui popor pe care nu-l mai recunoşteam şi de care mă simţeam tot mai înstrăinat, cu fiecare zi care trecea. Dar toate astea sunt explicaţii pe care mi le dau acum, ca să-mi justific cumva alegerea. Cealaltă cale, pentru mine, ar fi fost mult mai grea, de asta nu mă îndoiesc nicio clipă.
Păi să vedem ce-aş fi găsit dincolo. În primul rând, şi cred că cu asta am spus totul, o ţară despre care nu ştiam absolut nimic, oricare ar fi fost ea, şi a cărei istorie şi tradiţii n-aş fi avut nici timp şi nici chef să le învăţ, o ţară în care stăteam în gazdă şi căreia trebuia să-i plătesc chirie, o ţară care nu avea cum să mă iubească şi pe care eu n-aveam cum să o iubesc. Şi-aş mai fi găsit un popor cu care n-aveam nici în clin, nici în mânecă, un fel de frate vitreg şi bogat căruia cel mult i-ar fi părut rău de mine, dacă nu m-ar fi dispreţuit. Sigur, n-am de unde să ştiu dacă aşa s-ar fi întâmplat lucrurile, dar, rămânând, eu zic că am ales răul cel mai mic.
De multe ori m-am întrebat cu ce m-am ales aici, în ţară, când, de şi mai multe ori, tot eu am încercat să ghicesc ce mă nemulţumeşte mai tare: Învăţământul, Sănătatea sau Justiţia? Care dintre astea e mai praf decât celelalte? Ştiam bine la ce povară mă-nham să port în suflet, dar preţul mi se părea corect faţă de cel pe care l-aş fi plătit dacă aş fi plecat. Nu ştiu cât de în măsură sunt eu să mă pronunţ în privinţa asta, dar cu părerea cred că pot să-mi dau. Mi-am câştigat dreptul ăsta, chiar dacă a fost vorba despre sacrificiul cel mic, de care numai ce-am pomenit.
Am preferat, aşadar, să rămân în ţara în care Învăţământul e la pământ. Îmi dau seama de asta chiar dacă n-am fost un elev strălucit, ci unul absolut obişnuit, care mai avea însă, din când în când, sclipiri la limba română, unele pentru care nu avea nici un merit, decât poate acela că se născuse cu o brumă de talent. Dar, chiar şi aşa nesăbuit cum oi fi fost, pentru mine şi pentru noi şcoala era un templu, iar dascălii un fel de icoane. Şi nu cred că am greşit când am văzut lucrurile aşa.
Despre Justiţie nici nu vreau să-mi amintesc. E, poate, lucrul pe care l-au strâmbat cel mai tare banii din 1989 încoace. Mai tare chiar decât au strâmbat Sănătatea, despre care iar nici măcar nu vreau să spun altceva decât că e pur şi simplu în stare de putrefacţie.
Dar rămân aici. Acum, cred că mi-e mai uşor să trăiesc cu un regret decât cu un adevăr.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu