Adrian CRÂNGANU
Acum vreo trei săptămâni mi s-a umflat îngrozitor o măsea. Nu ştiu de la ce, de la curent, de la o rană a gingiei, dar, indiferent care o fi fost cauza, abcesul mi-a deformat, pur şi simplu, faţa. Aşa de desfigurat n-am mai fost, cred, decât acum vreo 25 de ani, dar atunci mi-am luat concediu medical, într-atât îmi era ruşine să ies din casă. Atunci am putut. Acum, însă, nu-mi permit să lipsesc nici măcar o zi de la serviciu. Prin urmare, a trebuit să dau ochii cu oamenii şi să suport privirile lor consternate, dar mai ales să-i răspund fiecăruia în parte că nu mi s-a întâmplat nimic grav, doar mi s-a umflat o măsea. Cu timpul, lucrul ăsta a început să mă enerveze atât de tare, încât, cum vedeam un cunoscut, i-o luam înainte şi-i explicam, de parcă m-aş fi scuzat, ce am păţit.
După câteva zile în care m-am îndopat cu antibiotice, mi-am revenit, dar întâmplarea m-a făcut să-mi aduc aminte şi să fac legătura cu o altă întrebare, cred că cea care mi-a fost pusă cel mai des şi care, la fel ca şi aceasta, dacă se repeta într-un interval prea scurt, mă scotea din sărite. Să explic. Am observat că, după ce vorbeam mai mult de cinci minute cu cineva – şi mă refer aici la cineva care citea ziarul –, persoana respectivă mă privea un pic altfel decât la început şi apoi, cumva timid, îmi spunea că îi e oarecum greu să facă legătura între mine, cel în carne şi oase cu care vorbea, şi cel care scrie editorialele. Eu sunt aşa… nu ştiu cum, iar articolele… în fine, să nu mă supăr, dar parcă ar fi scrise de altcineva. Nu mi-o spuneau toţi cu aceleaşi cuvinte, dar ideea, de fapt, asta era. Şi ghiceam în ochii şi în glasurile lor nu atât mirare, cât, cred, mai degrabă un soi de dezamăgire. Nu arătam cam cum îşi închipuiau ei că trebuie să arăt. Şi mai cred că fiecare mă imagina altfel. Cum, însă, n-am nici cea mai vagă idee.
De cele mai multe ori, ridicam din umeri, puţin stânjenit, şi apoi cumva ruşinat că nu ştiam ce răspuns să le dau. Cum să le spun că eu sunt şi unul, şi celălalt? Cum să-i fac să înţeleagă că omul simplu, din faţa lor, uneori zgribulit de frig, alteori leoarcă de transpiraţie, cel mai adesea nebărbierit, cu ţigara în colţul gurii, şi mai mereu grăbit, e acelaşi cu cel care, de obicei duminică-noaptea, târziu, spre luni, se aşează la masă, şi, departe de goana după subiecte şi după bani, rupt de textele pe care a trebuit să le citească şi să le aşeze în pagini, într-un cuvânt, izolat de tot şi de toate, îşi scrie editorialul? Am înţeles întotdeauna ce voiau de fapt să zică. Ştiu perfect ce gândeau: că articolele cu pricina sunt nişte confesiuni, nişte mărturisiri extrem de personale, ale unui om care, ca o concluzie, nu prea ar trebui să arate ca mine. Nu-i contrazic. N-am niciun argument. Poate tocmai de aceea nici nu le-am răspuns vreodată altfel decât prin acea ridicare din umeri.
Şi, totuşi, din punctul meu de vedere, lucrurile sunt cât se poate de simple. Ziua sunt eu, iar noaptea, în faţa foii albe de hârtie, sunt eu însumi. Aşa, ca acum, când, în timp ce scriu, simt, cu vârful limbii, cum aceeaşi măsea din urmă cu trei săptămâni începe, încet-încet, să se umfle iar. Sau mi se pare… Nu ştiu. Văd eu.
