N-am fost niciodată foarte curajos. Nici laş n-am fost. M-am mulţumit să mă consider doar un bărbat obişnuit, cu calităţi şi defecte pe care eu, cel puţin, mi le cunosc mai bine decât mi-ar plăcea. Mi-am ştiut întotdeauna locul şi limitele, adică mi-am văzut lungul nasului. Şi cred că mereu am fost aşa.
Când, de pildă, în şcoala gimnazială, o colegă blondă, cu părul împărţit în două cozi groase, împletite, şi cu ochi mari şi albaştri, lua întotdeauna premiul întâi şi eu doar pe-al doilea, ea fiind comandant de detaşament la pionieri, iar eu de grupă, am recunoscut fără să stau o clipă pe gânduri că învăţa mai bine ca mine. Mirarea mea pe atunci, marea mea mirare, era cum naiba de nu mai era nimeni între noi, fiindcă ea era cuminte şi silitoare, iar eu eram mai mult cu sportul şi mai puţin cu cartea şi nu mă interesa nici cât negru sub unghie al câtelea sunt din clasă. Într-un singur an am fost eu primul, dar nu înţeleg nici în ziua de azi ce i s-a putut întâmpla ei, nu mie. Îmi amintesc că a plâns niţel, mi-a strâns mâna băieţeşte, a bâiguit ceva, cred că m-a felicitat, şi a zbughit-o pe uşă direct în vacanţa mare. Eu, purtat pe braţe ca un erou de colegi, fiindcă îi răzbunasem şi am demonstrat în sfârşit fetelor că sunt mai proaste decât noi, încercam să le explic că, undeva, cineva mai mult ca sigur că făcuse o greşeală, dar ei nici n-au vrut să audă. Au fost unele dintre cele mai glorioase momente din viaţa mea. Abia peste multă vreme, când m-am întâlnit cu ea, întâmplător, la Timişoara, i-am strâns şi eu mâna pentru ceilalţi trei ani de gimnaziu în care ne-a arătat că băieţii erau mai proşti decât fetele. Cel puţin la vârsta aia. Şi, apropo, mi-am adus aminte cum o chema. Rita.
Şi-au mai fost şi alte ocazii în care mi-am recunoscut, senin, înfrângerile. Una dintre ele a fost la un concurs literar la care o tânără, Michi îi spuneam noi la cenaclu, dar celălalt nume nu i-l mai ţin minte, a câştigat locul întâi şi eu am ieşit pe doi. Pe bună dreptate, fata scrisese o povestire mai bună decât a mea. Azi nu mai ştiu nimic de ea, s-a stins, s-a pierdut pe drum. Pe mine m-au învăţat alţii că proza şi ziaristica sunt chestiuni de cursă lungă, pentru care-ţi trebuie suflu, nu glumă.
Ce voiam, de fapt, să spun, e că mie mi-au plăcut întotdeauna oamenii îndrăzneţi, care ştiu să învingă, chiar dacă eu nu m-am numărat niciodată printre ei. Sau poate mai degrabă i-am dispreţuit pe laşi şi, de aici, respectul pentru curajul celorlalţi. De aia, oricât de ciudat ar suna, am să spun că mie mi-a plăcut de Viktor Orban la Tuşnad. Am scris aici de nici nu mai ţin minte câte ori că ungurii ne umilesc cum prind ocazia, în casa noastră, iar azi, de exemplu, m-am gândit că două lucruri nu pot nicicum să înţeleg: Teoria relativităţii, a lui Einstein, şi de ce e ţinută, cu atâta încăpăţânare, UDMR la guvernare. Cu toate astea, azi, acum, sunt avocatul lui Viktor Orban şi al ungurilor. Vorbesc serios. Atâta tupeu rar mi-a fost dat să văd. Dar, cumva, mi-a şi plăcut, fiindcă m-am simţit răzbunat pe politicienii noştri obosiţi şi leşinaţi care, aşa cum au făcut în toată istoria noastră, şi-au astupat urechile şi au înghiţit cu nesaţ toate insultele posibile şi imposibile, şi nu de ieri, de azi. Şi mai cred că, chiar şi aşa, călcându-i în picioare, tot le-a făcut prea puţin. Dar nu-i timpul pierdut. Oricum, între mine, naivul care i-a votat, şi ei, şmecherii care m-au fraierit, s-a căscat o prăpastie cât toate zilele, peste care eu n-am de gând să mai fac o punte. Am construit, deja, prea multe.
Mie, cum spuneam, îmi plac oamenii curajoşi şi credeţi-mă că astăzi aş fi vrut mai mult ca orice pe lume să scriu cuvântul Respect, nu Respekt. Dar aştept kontinuarea.
Adrian CRÂNGANU