Nu ştiu cum să spun, eu nu mă pricep prea bine nici la economie, nici la afaceri, dovadă că toată viaţa n-am fost decât un simplu electrician în uzină, asta acum foarte mulţi ani, şi apoi doar un ziarist corect şi cinstit, care n-a vrut niciodată altceva decât să-şi facă onest meseria. N-am primit în viaţa mea nimic, de la nimeni, şi nici n-am cerut vreodată ceva. Dacă mi s-a dat, am refuzat cât de elegant mi-a stat în puteri, ca să-mi ascund stânjeneala. Am făcut-o ori de prost, ori, mai degrabă, ca să nu aflu, în felul ăsta, care e preţul cu care pot fi cumpărat, ori poate ca să-mi păstrez liberatea de a nu datora nimic, nimănui. Aşa m-am comportat de când mă ştiu, nu doar acum.
În plus, pe lângă faptul că n-am fost în stare să închei o afacere în viaţa mea, ba, mai mult, mi-e foarte greu să nu ies în pierdere când mă târguiesc pentru ceva, eu îmi cunosc lungul nasului. Ştiu că nu stăpânesc nimic atât de bine încât să-i învăţ pe alţii cum să facă lucrurile. Stau atât de prost la capitolul ăsta, că nici măcar lecţii de viaţă nu pot da. Am făcut atâtea tâmpenii şi greşeli de-a lungul anilor, încât, dacă ar fi să stau vreodată la o catedră, le-aş spune elevilor sau studenţilor mei, sau oricui ar avea răbdarea să mă asculte, mai degrabă ce să nu facă, decât cum să procedeze dacă vor să reuşească să obţină ceva. Poate de vină e şi firea mea, fiindcă n-am izbutut decât rareori să-mi depăşesc condiţia de spectator la piesa pe care o joacă ceilalţi în jurul meu. Nu am stofă de regizor, nici măcar de sufleur, şi tocmai de aceea nu-mi place să-mi bag nasul în vieţile altora, şi cu atât mai mult să le dau sfaturi. Cât despre verdicte, ele îmi sunt cu totul străine. Nu e vorba de fugă de răspundere aici, nici de teama că aş putea să greşesc, ci doar de faptul că nu-mi place să judec oamenii, tocmai pentru că eu însumi am fost condamnat de prea multe ori pe nedrept, iar în câteva rânduri, vinovat fiind, am scăpat cu faţa curată.
Cu toate acestea, socotesc că, dacă tot am rămas în ţara asta când în jurul meu toată lumea pleacă încotro vede cu ochii, am dreptul să-mi dau şi eu cu părerea. Simt că nu mai pot să rabd atâta uimire, atâta neputinţă de a înţelege lucrurile din partea mea. E o televiziune, eu îi spun Baston TV, care de vreo şase luni nu face altceva decât să-mi explice, de dimineaţa până seara, cum au să crească pensiile şi salariile bugetarilor şi cum de mine, care lucrez de 27 de ani la patron, îi doare-n şpiţ pe guvernanţi. Ca să nu spun prostii, am întrebat în stânga şi-n dreapta, am citit, m-am uitat pe internet şi m-am convins că în nicio altă ţară din lume bugetarii nu câştigă mai mult decât privaţii. Nici măcar în Congo sau în Burundi. Şi acolo, dacă negrul care dă la lopată are trei dolari pe lună, conţopistul de la Consiliul judeţean din zona în care primul sapă ca o cârtiţă după apă are un dolar jumate, cel mult doi.
De-aci şi uimirea mea profundă şi neputinţa totală de a înţelege cum stau lucrurile în realitate, nu în închipuirea mea. Fiindcă acolo, în mintea şi în lumea în care cred că doar eu trăiesc, ele se întâmplă ca peste tot în ţările civilizate. Asta înseamnă că la nicio televiziune nu vin şi se dau în stambă toţi ticăloşii şi toate lichelele cu zeci de dosare penale, ori hoţi care au furat sute şi sute de milioane de euro, cu care Justiţia se joacă de-a baba-oarba şi pe care-i scapă întotdeauna printre degete. În lumea din capul meu oamenii îşi văd de treabă în ţările în care s-au născut, au bun-simţ, sunt demni, nu mint, nu fură, nu înşeală, nu râd ca proştii, îşi cresc copiii frumos, nu butonează toată ziua telefonul mobil şi nu vorbesc tare pe stradă, nu stau seara ciorchine pe bănci, în faţa blocului, la bârfă, se îmbracă bine, iar noaptea, după ce sting televizorul, nu le vine să-şi tragă un glonţ în tâmplă de-atâtea tâmpenii văzute acolo.
Dar mai ales în lumea din capul meu fiecare are exact ceea ce merită. Bun-venit în ea, România!
Adrian CRÂNGANU
