Cred că, fără să-mi dau seama, am petrecut mult, foarte mult timp încercând să mă înconjur de lucruri cât mai simple, ba, mai mult, chiar eu, la rândul meu, să le fac aşa. Am înţeles asta în ziua în care, pentru prima dată, nu ştiu ce mi-a venit, dar am analizat cu atenţie felul în care scriu şi mi-am dat seama că am folosit întotdeauna cuvintele cele mai simple pe care am fost în stare să le găsesc. Îmi aduc aminte că s-a întâmplat ca uneori să caut minute întregi unul, atunci când fraza sau propoziţia nu erau pe placul meu. Aşa m-au învăţat pe vremuri dascălii mei într-ale ziaristicii, şi tot ei mi-au mai spus, încă de la început, să nu scriu de două ori la rând despre acelaşi subiect sau aceeaşi persoană, fiindcă asta arată sau lipsă de imaginaţie, ori că am făcut o obsesie pentru cineva pe care vreau să mă răzbun. Rareori am încălcat legile astea, dar, recunosc, uneori am mai făcut-o, şi tare cred că azi am s-o comit din nou.
Dar să revin la lucrurile simple, fiindcă despre ele e vorba. Asta nu înseamnă că, automat, şi văd viaţa doar în alb şi negru. Văd şi cenuşiul ei, iar asta e, cred, culoarea ei cea mai urâtă, pentru că o văd ca pe un fel de mocirlă în care simt că mă bălăcesc acum şi din care vreau să ies, dar mi-e teamă că n-am să reuşesc.
Spuneam că sunt pe cale să încalc din nou una dintre legile pe care, atât cât mi-a stat în putinţă, le-am respectat în toţi anii ăştia de când fac presă şi care nu sunt deloc puţini. Dacă, însă, unor colegi de-ai mei li s-a pus pata pe cineva, cu mine lucrurile stau puţin altfel, fiindcă mie mi s-a pus pata pe ceva. Pe o situaţie. Am scris şi am tot scris, luni şi luni de-a rândul, despre ţara asta pe care optimiştii o consideră eşuată. Asta înseamnă că stă, bătută de valuri, între două stânci, ori lungită într-o rână pe un ţărm pustiu şi măturat de valuri, dar, şi într-un caz, şi în celălalt, mai există o brumă de speranţă ca ea să fie adusă pe linia de plutire.
Mai pesimist, eu o văd ca pe o navă scufundată cu tot cu echipaj şi pasageri, la mii de metri adâncime, în mijlocul oceanului. Şi cum spuneam că eu văd lucrurile simplu, cred că totul s-a întâmplat în clipa în care încărcătura a fost prea grea pentru puterile ei. Pensiile speciale au băgat-o un metru la fund. Salariile bugetarilor, apreciez că încă vreo trei sau patru. Pe urmă au venit politicienii, cu populismele şi laşităţile lor ca nişte burghie, şi s-au apucat care mai de care s-o găurească. Azi, tot ce-a mai rămas, tot ce mai vedem din ea, sunt nişte bărci de salvare în care câţiva disperaţi mai aşteaptă o mână de ajutor care să-i ducă la vreun ţărm.
Asta e varianta neagră a felului în care văd eu lucrurile, dar şi cea mai apropiată, cred, de adevăr, şi nu ştiu dacă nu o prefer variantei cenuşii, în care mi-e uşor să spun cum îmi văd ţara, fiindcă e suficient să mă uit în jur. Tineri care-şi fac bagajele şi pleacă dincolo, ca să nu fie pe nava care în curând se va scufunda sub povara pensiilor speciale, a cheltuielilor bugetare şi a populismelor de tot felul ale politicienilor, bătrâni îmbrăcaţi prost şi îngroziţi că trebuie să-şi vândă casele ca să-şi plătească facturile ticăloase la gaz şi la curent, şi angajaţi din mediul privat care aşteaptă cu ochii închişi, ca în faţa plutonului de execuţie, hârtia care îi trimite în şomaj. Şi peste toate astea mă văd pe mine, cum mă uit la emisiuni politice şi-mi fac cruci în faţa televizorului, nu în biserică, în faţa vreunei icoane, aşa cum ar fi normal.
Şi fiindcă veni vorba de mine, ce nu v-am spus, e cât poate fi de complicat, uneori, să faci ca lucrurile să pară simple.
Adrian CRÂNGANU