Jos mâinile!



Cred că este a treia oară când încep spunând că numai ce-am stins televizorul înainte de a mă apuca de scris, dar, dacă ăsta e adevărul, îmi asum riscul de a mă repeta, cu toate că mereu m-am ferit de lucrul ăsta, chiar şi când a fost vorba de o simplă frază mai lungă în care se nimerea să apară acelaşi cuvânt de două ori. E o greşeală pe care am văzut-o întotdeauna ca pe o bâlbâială a imaginaţiei şi, cu timpul, am încercat s-o evit şi în viaţa de zi cu zi. Uneori, recunosc, nu mi-a reuşit, însă de data asta sunt sigur că n-am s-o mai comit mult timp de-acum înainte, fiindcă am de gând să-mi caut subiectele oriunde altundeva, în afară de televizor. Poate că mi-a fost mai uşor aşa, am scăpat mai repede de articol în unele nopţi în care scriam deja strâmb de oboseală, alteori poate m-am grăbit să mă descarc pe foaia de hârtie când n-am avut cui să-mi strig nemulţumirile după toate nedreptăţile, nemerniciile şi prostia absolută care mă copleşeau în timp ce mă uitam, uneori ore în şir, la televizor, seara.
Acum, îmi pare rău că am făcut toate astea, nu pot să mai schimb nimic, dar măcar am să încerc să îndrept lucrurile pe viitor. Bănuiesc că am să-mi reiau vechiul obicei şi am să pun mâna pe o carte, singurul medicament cu care m-am tratat, întotdeauna, de boala asta urâtă.
Până atunci, însă, mai am de scris la articol şi trebuie să văd ce fac, fiindcă până acum n-am spus mare lucru. Încerc, aşadar, să-mi aduc aminte de câte ori în viaţă mi-am lăsat mâinile să cadă, moi, pe lângă corp, şi să mă dau bătut. Cred că niciodată, sau, cel puţin, în momentul ăsta, nu-mi trece prin minte nicio întâmplare în care, chiar şi pe jumătate învins, să fi renunţat la luptă. Nu am stofă de laş, cum, recunosc, nu am nici stofă de erou. Nici războaiele nu-mi plac, nu sunt făcut să fiu soldat şi să mă bat la grămadă. Prefer să am luptele mele, în care eu să dau ordine şi tot eu să le execut.
Cu toate astea, azi am lăsat, cel puţin deocamdată, mâinile pe lângă corp. Simt că am luat-o la vale odată cu ţara şi că nu pot să fac nimic ca să ne opresc prăbuşirea, oricât aş încerca să mă proptesc în călcâie sau să mă agăţ cu degetele ori cu unghiile de ceva. La televizor, fiindcă de aia am început cu el, n-am mai văzut, de săptămâni întregi, un lucru, măcar un singur lucru bun. Miliţienii, dacă nu sunt oligofreni, sunt bătăuşi cu sânge rece. De jandarmi nici nu mai vorbesc, pentru că nu prea mai înţeleg nimic din ei. După 10 august şi până prin toamna trecută, eram convins că ar fi în stare să-şi tragă singuri pulane-n cap şi bocanci în gură dacă nu li se dă o mulţime pe care s-o altoiască cum scrie la carte. Apoi, parcă pocniţi în moalele capului de-o revelaţie, la pelerinajele de la Iaşi, Bucureşti şi Constanţa, au devenit evlavioşi şi, ca nişte buni samariteni, în loc să-i urce-n dube, au început să-mpartă, cucernici, măşti fraţilor întru credinţă şi să-i apere cu preţul vieţii de proştii care respectau legea.
Nu ştiu, trăiesc cu senzaţia că merg la vale cu 120 pe oră cu o ţară căreia i s-au rupt frânele şi i s-a blocat volanul. Justiţia face dreptate nu legată la ochi, ci după ureche, cei care ne conduc anunţă că mai angajează bugetari şi dau afară de la privaţi, iar „cadrele militare esenţiale” îşi vaccinează în secret tot neamul, de parcă ar fi luptat cu toţii la Mărăşeşti, Plevna, la Călugăreni sau la Posada.
Şi tocmai fiindcă nimeni nu păţeşte niciodată nimic, mâinile îmi atârnă, moi, pe lângă corp, dar mă chinui, ridic cu mare greutate dreapta şi, aşa cum am promis, scot o carte din bibliotecă: „Exerciţii de libertate”, de Adrian Năstase. Şi mâna îmi cade iar, bleagă, bâjbâind după telecomandă.
Adrian CRÂNGANU