Get Adobe Flash player

Io, io, io!


Încerc să ridic şi eu două degete, aşa cum făceam în clasa a treia când se întâmpla să ştiu răspunsul la vreo întrebare, şi, ca să fiu băgat în seamă, mă agitam tot şi strigam „Io, io, io!”, pentru că aş vrea să spun câteva lucruri care să se audă în toată cancelaria de la Bucureşti.
Încep cu doamna ministru de la Educaţie, pe care aş scoate-o la tablă ca să mă lămurească în două mari mirări de-ale mele. Prima ar fi cum Doamne iartă-mă dă în continuare dascălilor salarii dublate fără absolut, dar absolut niciun motiv, fiindcă profesorii nu predau cu nici un milimetru mai bine, nu sunt cu nicio secundă mai deştepţi şi nu sunt cu un gram mai bine pregătiţi decât acum vreo doi ani, atunci când aveau lefurile omeneşti pe care le meritau, iar a doua e cum mama dracului să nu fie o problemă faptul că 40 la sută dintre elevi nu pricep boabă din ceea ce citesc şi sunt analfabeţi funcţional de dau în gropi.
Nu, nu sunt supărat, n-am cum, fiindcă nu am cum să uit că, la şapte ani, un învăţător bun ca pita caldă mi-a luat mânuţa în mâna lui şi m-a ajutat să rotunjesc pentru prima oară litera a, iar la sfârşitul clasei a doişpea profesoara de limba română mi-a spus că, în adâncul meu, nu sunt băiat rău şi că, dacă în liceu aş mai fi şi învăţat câte ceva la materia ei, aş fi putut ajunge foarte uşor scriitor sau ziarist. Aşa că nu am nimic cu ei, cu dascălii care m-au învăţat cea mai mare parte din lucrurile pe care le ştiu azi, dar asta simt eu că a fost demult, parcă într-o altă viaţă, când peste clasa noastră de 36 de elevi veghea, blândă, privirea tovarăşului învăţător îmbrăcat întotdeauna în costum, cu cravată şi pantofii lustruiţi oglindă, iar el avea timp să se ocupe, pe îndelete, de fiecare în parte. Acum clasele au cel mult 20 de elevi şi, de cele mai multe ori, niciun dascăl.
Poate că greşesc, dar nu cred. Din păcate, despre anii de şcoală ai fiului meu nu pot să spun mare lucru. A fost perioada în care am lipsit din viaţa lui fiindcă mă luptam să fac ceva cu viaţa mea, însă mi-am dat seama de asta mult mai târziu, iar de înţeles, am înţeles când era deja mult prea târziu. Am avut însă scuza că trebuia să trăim din ceva, iar asta însemna să ţin cu dinţii de o slujbă prost plătită, la care plecam dimineaţa la opt şi jumătate, ca să mă întorc acasă la nouă, în fiecare seară. Între orele astea eram, pe rând sau în acelaşi timp, corector, reporter, redactor şi secretar general de redacţie, de fapt nici eu nu mai ştiam ce sunt, fiindcă aşa e la privat, nimeni nu face doar un singur lucru, şi să şi fie plătit pentru asta. Ce ţin, totuşi, minte din anii aceia e că, prin clasa a opta, am vrut să merg la şcoală peste profesoara de limba română şi s-o strâng niţel de gât, fiindcă, cum dintre toţi colegii lui, doar fiul meu citise în vacanţă o carte, iar ceilalţi nu, doamna l-a făcut prost. Prostul, de fapt, eram eu, pentru că eu îi pusesem în mână „Robinson Crusoe”, cartea fără de care, îmi închipuiam eu, nici un băiat nu poate deveni bărbat. De atunci, nu l-am mai obligat niciodată pe fiul meu să citească ceva. Nici măcar o literă.
Şi mi s-a mai întâmplat un lucru care m-a făcut să înţeleg şi mai clar că şcoala e demult pe ducă. Acum aproape 30 de ani, când s-a scos la concurs un post de ziarist, ne-am înscris la examen 42 de candidaţi. După prima probă am rămas zece, dintre care am reuşit eu. Abia după mult timp am aflat că printre cei cu care m-am luptat au fost profesoare de limba română, de istorie, de geografie sau de franceză, care veniseră direct din sălile de clasă. Eu mă învoisem trei ore de la lucru, din uzină, şi când am intrat la examen numai ce lăsasem şurubelniţa din mână şi aveam încă vaselină sub unghii.
Iar de-atunci nu fac altceva decât să scriu şi să tot scriu. Şi-am să scriu atâta timp cât măcar unu la sută dintre cei care citesc mă şi înţeleg.
Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole