N-am vrut să spun până nu sunt convins că aşa stau lucrurile, dar am impresia că, măcar câteva ore pe zi, surzesc. Nu că nu m-aş fi aşteptat la asta, fiindcă eram sigur că, odată cu trecerea anilor, am să fac burtă, o să chiorăsc şi o să port ochelari din ăia groşi, cu lentilele ca fundul la borcan, că o să am o chelie mare şi comică, cu trei fire de păr primprejur, că o să-mi mai cadă vreun dinte şi o să mă prostesc de-am să uit totul de la mână pân’ la gură, sau că o să duc mâna pâlnie la ureche, aşa cum făcea învăţătorul meu acum vreo 50 de ani, când nu auzea prea bine ce bâiguiam eu când nu eram sigur pe vreo adunare ori împărţire. Ei, bine, din toate astea s-a întâmplat câte ceva, mai puţin, e drept, din cât mă aşteptam eu, în afară de partea cu auzul, simţ pe care, în unele momente, îl pierd cu desăvârşire. Şi am observat că asta păţesc numai când dau drumul la televizor, şi mai ales la ştiri.
Ca să-nţelegeţi, deci, cam cum stă treaba, am să vă spun că, de vreo câţiva ani, şase sau şapte, stau mereu cu urechile ciulite la orice jurnal de ştiri şi pe orice canal mă prinde ora exactă, în speranţa că doar-doar oi auzi ce mă interesează şi pe mine, dar nimic. Absolut nimic. Tăcere mormântală. Cam din trei în trei luni aflu că unor bugetari le mai cresc lefurile, altora sporurile, că dacă cumva n-au reuşit să meargă într-un binemeritat concediu voucherele de vacanţă rămân valabile o mie de ani de-acum înainte, şi, mai rar, ce-i drept, că sărmanii bătrâni mai primesc nişte bănuţi, adică vreo două, trei sute de lei în plus, la pensie.
Al dracului, însă, dacă în toţi anii ăştia de care vorbesc am auzit vreun guvern să spună, măcar în şoaptă, că privaţilor le creşte, acolo, salariul, măcar cu 25 de bani, sau că primesc măcar cotorul de la voucherele de vacanţă, să vadă şi ei cum arată ceva la care nici nu îndrăznesc să viseze. De aia ziceam că am surzit.
Mult timp am suferit şi m-am consumat din cauza asta. Nu fiindcă mi-am pierdut auzul, ci pentru că trăiesc în cea mai strâmbă şi nedreaptă dintre câte ţări cunosc. Ba chiar, parcă pentru a-mi face singur şi mai mult sânge rău, am citit, am vorbit cu prieteni şi cu necunoscuţi plecaţi în Occident, şi m-am interesat peste tot pe unde am putut, iar concluzia la care am ajuns e că nicăieri, în niciun colţ al Universului, nu există o palmă de pământ unde bugetarii să câştige mai mult decât proştii care se cocoşează de muncă în mediul privat.
Dar acum nu mai sunt nici măcar supărat, fiindcă nu-mi mai pasă. E o boală de care m-am vindecat greu, dar până la urmă am învins-o pentru că pur şi simplu n-am avut încotro, atunci când mi-am dat seama în sfârşit că eu şi ceilalţi privaţi suntem copiii de mâna a doua ai Statului. Şi am mai înţeles că singura noastră izbăvire, ori salvare, nici nu ştiu cum să-i spun, dacă o fi existând vreuna, e întoarcerea fraţilor noştri risipiţi prin Europa şi snopiţi în bătaie, în 10 august, de tatăl nostru hain care, atunci, n-o să mai aibă încotro şi o să taie bugetul cel gras, aşa cum zice pilda din Biblie, chiar dacă după aia o să crăpăm cu toţii de foame.
Cu gândul la ce frumoasă o să fie imaginea aia, m-am dus în bucătărie să fumez o ţigară şi să caut o frază sau o propoziţie cu care să închei articolul, fiindcă e cam timpul s-o fac, când pe geamul deschis a intrat un miros de gogoşi. Dar nu din alea de la vecini, ci de gogoşi electorale. Şi atunci, aşa, surd, cum am spus că sunt uneori, ca să nu le mai simt aroma mincinoasă, mi-am îndesat câte un kil de vată în fiecare ureche. Şi m-am gândit că poate aude cineva ce-am scris.
Adrian CRÂNGANU