„Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt Sfânt” (Leviticul 19,2).
Sfințenia este pecetea tuturor virtuților, amprenta harului dumnezeiesc asupra ființei umane, confirmarea faptelor bune, cunoașterea tot mai vie a tainei dumnezeiești. Fără sfințenie, omul trăiește o viață rutinată, veșnic aceeași, în care bucuria și tristețea, plăcerea și durerea se succed într-un ritm rapid, contribuind mai mult la uzura ființei sale decât la împlinirea și desăvârșirea sa. În condițiile mediului modern, sfințenia este privită drept un atribut al trecutului sau, în cel mai bun caz, drept o țintă greu de atins, iar părerea aceasta este o consecință agravantă a complacerii cu patimile sufletești de care suferă majoritatea oamenilor. Așa cum spune înțeleptul rege Solomon: „Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu, ei nu au nădejde în răsplata sfințeniei și nu cred că sufletele curate vor avea cununa lor” (Înțelepciunea lui Solomon 2,22).
Pentru creștinul ortodox, sfințenia este o poruncă dumnezeiască. Indiferent dacă se învrednicește sau nu să atingă această treaptă care pare inaccesibilă omului modern, creștinul se străduiește să se sfințească pentru a fi asemenea Celui Sfânt, pentru a dobândi asemănarea cu Cel necuprins și veșnic. Iubirea și smerenia, cele două atribute esențiale ale sfințeniei, fără de care aceasta din urmă nu poate să existe, îl transformă pe creștinul credincios într-un vas al harului Duhului Sfânt.
Sfințenia unei persoane poate fi recunoscută numai după trecerea acesteia la cele veșnice. Dacă un om se consideră sfânt, în realitate este cu totul lipsit de acest dar al lui Dumnezeu. În timpul vieții, Sfântul Vasile cel Mare a respins orice recunoaștere publică a meritelor sale. Relația cu Dumnezeu poate avea mai mult de suferit tocmai atunci când te afli pe o pantă ascendentă a faptelor bune, deoarece devii vulnerabil în fața gândurilor mândriei și a slavei deșarte. De aceea, pentru a păstra pacea și integritatea interioară, ai nevoie de discreție, smerenie și de o abilă ascundere a propriilor virtuți.
Sfântul Vasile cel Mare a unificat faptele bune, virtuțile și orice progres al vieții duhovnicești, cu discreția și smerenia, fapt pentru care afirma: „Să pui atâta râvnă în a nu fi slăvit de oameni câtă râvnă pun alții în a fi slăviți, de îți amintești de Hristos, Care a spus că acela care caută de buna sa voie laudă de la oameni și face binele pentru a fi văzut de oameni pierde răsplata de la Dumnezeu. Își iau plata lor” (Matei 6,2), a spus Domnul. „Să nu-ți pierzi, deci, plata de la Dumnezeu, vrând să fii văzut de oameni. Dumnezeu este marele privitor al faptelor noastre. Să iubești slava pe care ți-o dă Dumnezeu! El dă strălucită răsplată. Pe scurt, urmărește atât de mult smerenia, ca și cum ai fi îndrăgostit de ea. Îndrăgește-o și te va slăvi. Așa vei merge pe calea care duce cu bine la slava cea adevărată, slava îngerilor, slava de la Dumnezeu” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XX-a, „Despre smerenie”).
Opusul sfințeniei este păcatul, dar, totodată, și mediocritatea. Astăzi trăim vremuri mediocre, în care fiecare încearcă să se conformeze realităților cotidiene, fără a încerca să schimbe ceva. Indiferenți la orice modificare, străini de orice virtute, distanți și reci sufletește, ne regăsim prea puțin în sfințenie, pentru că, așa cum afirma Sfântul Iustin Popovici, „Viețile Sfinților nu sunt altceva decât viața Domnului Iisus Hristos, înnoită și continuată în fiecare sfânt, într-o măsură mai mare sau mai mică”.
În fața mediocrității sufletești cotidiene, creștinul are datoria de a se desprinde de ea, de a trece dincolo de nivelul comod pe care societatea îl preferă oricărui progres sufletesc. Însă pentru a împlini această trecere dincolo de limitele sociale actuale, are nevoie de o viață vie întru Hristos, concretizată prin spovedire sinceră, împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, un canon de rugăciune adecvat și, de asemenea, o smerenie profundă. Numai astfel se va împlini această poruncă dumnezeiască a sfințeniei pe acest pământ și numai atunci vom putea spune cu toată sinceritatea: „De noapte mânecă duhul nostru către Tine, Dumnezeul nostru, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ; înțelepțește-ne să săvârșim dreptate și sfințenie întru frica Ta, că pe Tine Te slăvim, Cel ce ești cu adevărat Dumnezeu nostru”.
Pr. Petru PAICA